Otita câinilor: O afecțiune inflamatorie

        Conceptul fundamental care stă la baza înțelegerii moderne a otitei este că aceasta reprezintă, în esență, o inflamație a structurilor auriculare, nu primar o infecție. Infecția microbiană, fie ea bacteriană sau fungică, este aproape invariabil o consecință secundară, care se dezvoltă pe un teren deja compromis de procesul inflamator.

O abordare care vizează exclusiv eradicarea microorganismelor, fără a controla inflamația subiacentă, este sortită eșecului și duce la recurențe frecvente. Procesul patologic este un cerc vicios: inflamația inițială (cauzată de factori precum alergiile) alterează microclimatul urechii (crește umiditatea, pH-ul, producția de sebum), ceea ce permite suprapopularea bacteriilor și levurilor comensale. Această multiplicare microbiană (infecția secundară) generează, la rândul ei, și mai multă inflamație. Prin urmare, o terapie eficientă trebuie să întrerupă acest ciclu. Utilizarea agenților antiinflamatori, în special a glucocorticoizilor, devine astfel o componentă centrală a tratamentului. Aceștia nu doar ameliorează durerea și pruritul, ci, mai important, reduc edemul, normalizează mediul auricular și permit medicației topice antimicrobiene să acționeze eficient.

Spectrul otitei este clasificat în funcție de localizarea anatomică a inflamației:

• Otita externă: Reprezintă inflamația canalului auditiv extern, de la pavilionul auricular (pinna) până la membrana timpanică. Este, de departe, cea mai frecventă formă diagnosticată în practica clinică.
• Otita medie: Se referă la inflamația structurilor urechii medii, care includ bula timpanică, cavitatea timpanică și oscioarele auditive. În majoritatea cazurilor la câini, otita medie apare ca o extensie a unei otite externe cronice, prin perforarea sau compromiterea membranei timpanice. Poate apărea și în prezența unui timpan intact, fiind însă mai dificil de diagnosticat în aceste situații.
• Otita internă: Este inflamația structurilor delicate ale urechii interne: cohleea (responsabilă de auz), vestibulul și canalele semicirculare (responsabile de echilibru). Aceasta este o afecțiune rară, dar extrem de severă, de obicei o complicație a unei otite medii netratate. Afectarea urechii interne poate duce la deficite neurologice grave și adesea permanente, precum surditatea și sindromul vestibular.

Clasificarea temporală: Otita acută versus Otita cronică

Clasificarea otitei se face și în funcție de durata și evoluția sa:

• Otita acută: Descrie un episod inflamator cu debut brusc și o durată relativ scurtă. Dacă este diagnosticată corect și tratată prompt, majoritatea cazurilor de otită acută se rezolvă fără sechele.
• Otita cronică: Este definită ca o inflamație care persistă sau care are episoade recurente pe o perioadă de trei luni sau mai mult. Această formă este caracterizată de modificări patologice progresive și, în cele din urmă, ireversibile ale structurilor canalului auditiv.

Tranziția de la stadiul acut la cel cronic nu este doar o chestiune de timp, ci reprezintă o schimbare fundamentală a bolii. Principalul motor al cronicizării este eșecul în a identifica și a gestiona cauza primară a inflamației inițiale. Episoadele repetate de inflamație acută, chiar dacă sunt tratate simptomatic, conduc la dezvoltarea unor factori perpetuanți. Aceștia includ hiperplazia epidermei și a glandelor, fibroza, îngustarea (stenoza) canalului și, în final, chiar mineralizarea cartilajului. Odată ce aceste modificări de „boală auriculară în stadiu terminal” (end-stage ear disease) sunt instalate, canalul auditiv își pierde funcționalitatea normală, iar managementul medical devine extrem de dificil, adesea necesitând intervenții chirurgicale radicale de salvare, precum ablația totală a canalului auditiv (TECA). Prin urmare, un obiectiv clinic major este prevenirea acestei tranziții, printr-un diagnostic complet și o strategie terapeutică pe termen lung.

Etiologia multifactorială: Cadrul conceptual PSPP

Otita canină nu este o boală singulară, ci un sindrom clinic complex, rezultatul interacțiunii dintre multipli factori. Pentru a naviga această complexitate, a fost dezvoltat cadrul conceptual PSPP, care clasifică factorii etiologici în patru categorii: Primari, Secundari, Predispozanți și Perpetuanți. O abordare diagnostică și terapeutică de succes necesită identificarea și gestionarea factorilor din fiecare categorie. Eșecul în a adresa oricare dintre aceste componente este o cauză frecventă a eșecului terapeutic și a recurenței bolii.

Factorii primari: Declanșatorii procesului inflamator

Aceștia sunt factorii patologici care pot iniția direct procesul inflamator într-o ureche anterior sănătoasă. Ei reprezintă cauza fundamentală a bolii, iar identificarea și controlul lor sunt esențiale pentru a preveni recurența pe termen lung.

• Hipersensibilitățile (alergiile): Reprezintă cea mai comună și importantă categorie de cauze primare. Otita este adesea prima sau singura manifestare a unei boli alergice.

• • Dermatita atopică canină (alergii de mediu): Alergiile la polenuri, mucegaiuri, acarieni din praful de casă sunt o cauză majoră. Aproximativ 50% dintre câinii cu dermatită atopică prezintă și otită.
  • Reacțiile adverse la hrană (alergii/intoleranțe alimentare): O cauză frecventă de otită recurentă, non-sezonieră. 
  • Hipersensibilitatea de contact: O reacție localizată la anumite substanțe, inclusiv la componente din medicamentele auriculare (neomicină, propilen glicol), poate provoca o inflamație acută.

• Ectoparaziții: Infestările parazitare pot declanșa o reacție inflamatorie intensă.

• • Otodectes cynotis (râia auriculară): Este o cauză foarte frecventă de otită, în special la căței și pisici.
• Corpii străini: Obiecte precum ariste de plante, semințe, fire de păr sau chiar nisip pot pătrunde accidental în canalul auditiv, provocând o iritație mecanică severă și o inflamație acută, de obicei unilaterală.
• Tulburări de keratinizare: Afecțiuni care afectează ciclul normal de reînnoire a celulelor pielii (epidermopoeza), ducând la producție excesivă de scuame și sebum. Seboreea idiopatică, frecventă la rase precum Cocker Spaniel, este un exemplu clasic.
• Tulburări endocrine: Boli sistemice precum hipotiroidismul și sindromul Cushing (hiperadrenocorticismul) pot altera integritatea barierei cutanate și pot suprima răspunsul imun local, făcând urechea vulnerabilă la inflamație și infecții secundare.
• Mase auriculare: Polipii inflamatori, chisturile sau tumorile (benigne sau maligne) care se dezvoltă în canalul auditiv acționează ca factori primari prin obstrucționarea canalului și crearea unui mediu pro-inflamator.

Factorii predispozanți: Elementele care pregătesc terenul

Acești factori nu cauzează otita în mod direct, dar modifică structura sau microclimatul normal al urechii, crescând astfel susceptibilitatea la dezvoltarea inflamației sub acțiunea unui factor primar.

• Conformația anatomică: Caracteristicile moștenite ale urechii, precum urechile lungi și pendulare (cazante), canalele auditive înguste (stenotice) sau prezența excesivă de păr în canal, sunt factori predispozanți majori.
• Umiditatea excesivă: Activitățile precum înotul, băile frecvente sau expunerea la un climat cu umiditate ridicată duc la macerarea stratului cornos al pielii din canalul auditiv, compromițându-i funcția de barieră.
• Factori iatrogeni: Traumele cauzate de curățarea incorectă sau prea agresivă a urechilor, în special prin utilizarea bețișoarelor de bumbac (Q-tips) sau a unor soluții de curățare iritante, pot induce inflamație și pot pregăti terenul pentru infecții.

Factorii perpetuanți și secundari: Mecanismele cronicizării

Acești factori apar ca o consecință a inflamației cronice și, odată instalați, mențin boala activă, adesea independent de factorul primar care a inițiat-o. Ei sunt principala cauză a eșecului terapeutic și a transformării unei otite acute într-una cronică, greu de controlat.

• Infecțiile microbiene secundare: Flora microbiană normală a urechii, formată din cantități mici de bacterii (în principal coci Gram-pozitivi) și levuri, este ținută sub control de mecanismele de apărare locale. Când inflamația alterează mediul auricular, aceste microorganisme comensale proliferează necontrolat, devenind patogeni oportuniști.

• • Bacterii: Cele mai frecvent izolate sunt Staphylococcus pseudintermedius și, în cazurile cronice și severe, Pseudomonas aeruginosa. Alte bacterii implicate includ Proteus spp., Escherichia coli și Streptococcus spp..
  • Levuri (Fungi): Malassezia pachydermatis este cea mai comună levură implicată în otita canină.

• Modificările patologice progresive: Inflamația cronică duce la modificări structurale severe în canalul auditiv:

• • Hiperplazia și fibroza: Pielea și glandele din canal se îngroașă, ducând la stenoză (îngustarea lumenului) și la pierderea elasticității.
  • Mineralizarea cartilajului: În stadii avansate, cartilajul auricular poate deveni rigid și casant, o modificare ireversibilă.
  • Formarea de biofilm: Anumite bacterii, în special Pseudomonas aeruginosa, au capacitatea de a forma biofilme – comunități microbiene complexe, încorporate într-o matrice polizaharidică protectoare. Acest biofilm aderă la suprafața canalului auditiv și acționează ca o barieră fizică, protejând bacteriile de sistemul imunitar al gazdei și, crucial, de acțiunea antibioticelor. Acest mecanism explică de ce infecțiile cu Pseudomonas sunt adesea rezistente la tratamentele convenționale și necesită o abordare terapeutică specifică, care include distrugerea mecanică și chimică a biofilmului.

• Otita medie: Odată ce infecția și inflamația depășesc membrana timpanică și ajung în urechea medie, aceasta devine un factor perpetuant major. Bula timpanică acționează ca un rezervor de infecție, din care microorganismele pot re-coloniza periodic canalul auditiv extern, ducând la episoade recurente de otită externă, chiar dacă aceasta este tratată corespunzător la suprafață.

Concluzii

Otita canină este o afecțiune complexă, a cărei abordare modernă a evoluat de la un simplu tratament al infecției la un management integrat al unei boli inflamatorii multifactoriale. 

Otita la câini este, în primul rând, o inflamație. Infecția este o consecință. Prin urmare, controlul inflamației, adesea cu ajutorul corticosteroizilor, este un pilon central al terapiei.

Cadrul etiologic PSPP (Primari, Secundari, Predispozanți și Perpetuanți) este un instrument de diagnostic indispensabil. Eșecul în a identifica și a gestiona factorii primari, predispozanți și perpetuanți, pe lângă cei secundari (infecția), duce inevitabil la cronicizare și eșec terapeutic.

O înțelegere aprofundată a acestei patologii permite medicului veterinar să ofere nu doar o soluție pe termen scurt, ci o strategie durabilă pentru a asigura confortul și calitatea vieții pacienților canini.