Herniile la câini apar atunci când o parte a unui organ intern sau grăsime abdominală protruzionează printr-un orificiu, o ruptură sau o zonă slăbită a peretelui muscular care în mod normal o menține în loc. Practic, se formează o umflătură vizibilă (hernie externă) sau pot exista probleme interne dacă hernia este internă și nu se vede. La câini, herniile pot fi fie prezente de la naștere (congenitale), fie dobândite pe parcursul vieții (deseori în urma unui traumatism ori din cauza slăbirii musculaturii odată cu vârsta). Vom trece în revistă principalele tipuri de hernii întâlnite la câini, ombilicală, inghinală, perineală și diafragmatică, precum și semnele clinice observate de stăpân și situațiile în care este necesară o intervenție chirurgicală de urgență sau programată.
Hernia ombilicală (la pui)
Hernia ombilicală este frecvent întâlnită la căței, apărând ca o umflătură moale sub piele, în zona buricului (ombilicul). Aceasta se formează deoarece inelul ombilical, deschiderea din mușchii abdominali prin care au trecut vasele de sânge ombilicale înainte de naștere, nu se închide complet după fătare. Prin acest orificiu, mucoasa abdominală, grăsime sau o porțiune dintr-un organ intern poate protruziona, formând acel „nodul” vizibil sub piele. Umflătura devine mai evidentă când puiul stă în picioare, plânge sau se screme. De obicei, herniile ombilicale sunt nedureroase și nu par să deranjeze puiul.
Herniile ombilicale pot varia ca mărime, de la sub 1 cm până la câțiva centimetri diametru. Vestea bună este că cele foarte mici (mai puțin de ~1 cm) se pot închide spontan (fără intervenție) până la vârsta de ~3-4 luni, pe măsură ce cățelul crește. Veterinarii recomandă monitorizarea acestor hernii mici pe parcursul primelor luni de viață. Dacă însă inelul ombilical nu se închide de la sine, hernia persistă și, mai ales dacă o porțiune de organ abdominal a trecut prin deschidere, este indicată corecția chirurgicală la momentul potrivit. Adesea, se alege repararea herniei odată cu operația de sterilizare (castrare sau ovarectomie), dacă este posibil, pentru a evita o anestezie separată.
Majoritatea herniilor ombilicale nu pun în pericol sănătatea câinelui. Cu toate acestea, în cazuri rare, o buclă de intestin sau alt țesut se poate bloca (încarcera) în sacul herniar și poate suferi strangulare, adică i se întrerupe fluxul de sânge, ducând la necroza (moartea) acelui țesut. Această situație este extrem de gravă (cățeii pot prezenta durere intensă, vărsături, letargie, iar umflătura devine tare și sensibilă) și constituie o urgență medicală ce necesită intervenție chirurgicală imediată. Din fericire, asemenea complicații sunt neobișnuite la herniile ombilicale mici. Pentru un cățel cu hernie ombilicală mică și fără simptome, medicul veterinar va verifica periodic evoluția, iar dacă hernia nu se mărește și nu cauzează probleme, se poate aștepta până la sterilizare pentru a o închide. În schimb, dacă hernia este mai mare, nu se reduce (nu poate fi împinsă înapoi) sau cauzează disconfort, operația este recomandată mai devreme, la o vârstă tânără, pentru a preveni complicațiile. Intervenția de reparare a herniei ombilicale este de obicei simplă, iar prognosticul după corecție este excelent, recidivele sau complicațiile fiind foarte rare.
Hernia inghinală (în zona abdomenului inferior)
Hernia inghinală apare ca o umflătură (sau două, dacă este bilaterală) în regiunea inghinală, adică în zona pliului dintre abdomenul inferior și coapsă, aproape de zona șoldurilor. Hernia se formează atunci când conținutul abdominal (de exemplu grăsime, organe sau ansa intestinală) iese prin inelul inghinal, o deschidere naturală în peretele abdominal de lângă pelvis. Inițial, umflătura se observă sub piele ca un bulgăre moale, reducibil (se poate împinge temporar înapoi în abdomen), fără ca animalul să prezinte alte simptome. Herniile inghinale pot fi congenitale (cățelul se naște cu acest defect) sau dobândite mai târziu în viață (de exemplu, după un traumatism sau din cauza slăbirii țesuturilor la vârsta adultă).
Acest tip de hernie este întâlnit mult mai des la câinii de sex feminin, în special la femelele de talie mică, de vârstă mijlocie sau înaintată, care nu au fost sterilizate. Există câteva motive pentru aceasta: femelele au canalul inghinal anatomic mai scurt și mai larg; hormonii sexuali (estrogenul) pot slăbi colagenul și țesuturile de susținere din acea zonă; în plus, greutatea uterului în timpul gestației sau țesutul adipos în exces (obezitatea) pot suprasolicita un inel inghinal deja slăbit. Prin contrast, herniile inghinale congenitale apar mai des la puii de sex masculin din rase mici (Basenji, Pekingese, Pudel, etc.), sugerând și o predispoziție genetică în unele linii. Cu toate acestea, la femelele adulte, hernia inghinală este de obicei dobândită și asociată cu factori hormonali și de vârstă.
Principalul semn pe care proprietarul îl observă este o umflătură în zona inghinală. Dacă hernia conține doar țesut gras (omentum) și este încă reducibilă, câinele poate să nu manifeste durere sau alte simptome de boală. În acest stadiu necomplicat, masa herniară este moale, nedureroasă la palpare și pielea de deasupra are aspect normal. Situația se schimbă însă dacă organe abdominale ajung să fie prinse în sacul herniar. O bucată de intestin, vezica urinară sau chiar uterul (la femele) pot aluneca prin hernie și pot rămâne blocate acolo, caz în care alimentarea cu sânge a acestor organe poate fi compromisă. Câinele va prezenta semne de suferință: dureri abdominale, refuzul hranei, vărsături, diaree, apatie, poate urinări dificile sau frecvente (dacă vezica este afectată) și, la femele, scurgeri vaginale anormale sau sângerări. Umflătura devine fermă, dureroasă la atingere și adesea pielea din jur se înroșește sau se învinețește din cauza inflamației și a compromiterii circulației. Aceasta indică faptul că hernia este complicată (încarcerată) și necesită asistență imediată.
Tratamentul optim al herniei inghinale este chirurgical, de regulă, se recomandă repararea oricărei hernii inghinale în momentul diagnosticului, fără a întârzia nejustificat intervenția. Chiar dacă hernia nu cauzează simptome severe inițial, există oricând riscul ca un organ (o ansă intestinală, uterul sau vezica) să alunece și să fie strangulat în interiorul acesteia. Dacă medicul veterinar constată că un organ este deja prins în hernie, atunci operația devine urgentă, pentru a salva organul respectiv și a preveni peritonita sau alte complicații grave. În timpul intervenției, conținutul herniar este repoziționat în abdomen, iar deschiderea herniară este închisă cu suturi (uneori fiind necesară plasarea unei plase chirurgicale de întărire, dacă defectul este mare). La femelele nesterilizate care prezintă hernii inghinale, se recomandă adesea efectuarea sterilizării (ovariohisterectomie) în același timp cu repararea herniei. Sterilizarea elimină influența estrogenului și astfel reduce riscul de recurență a herniei inghinale pe viitor. De asemenea, evitarea obezității și prevenirea traumatismelor abdominale sunt măsuri de precauție ce pot scădea șansa apariției unei hernii inghinale la câine.
Hernia perineală (la masculii în vârstă, necastrați)
Hernia perineală apare în zona perineului, adică lângă anus, unde peretele dintre rect și organele pelvine (așa-numitul „diafragm pelvin”) cedează. Aceasta se datorează slăbirii sau ruperii mușchilor care formează această structură de suport a rectului și a organelor abdominale posterioare. Prin defectul creat, grăsime sau organe din cavitatea abdominală (de exemplu, o porțiune de intestin, vezica urinară, prostata) pot hernia sub piele, în cavitatea ischiorectală de lângă anus, producând o umflătură vizibilă. Herniile perineale se întâlnesc aproape exclusiv la câinii masculi mai în vârstă, nesterilizați (necastrați), de obicei cu vârsta peste 7 ani. Sunt foarte rare la femele sau la alte specii (pisici). Se presupune că hormonii masculini (androgeni) joacă un rol important: boala afectează predominant masculii intacți, iar castrarea realizată în același timp cu repararea chirurgicală a herniei scade semnificativ riscul ca aceasta să recidiveze. Alte posibile cauze și factori predispozanți includ: slăbiciunea structurală a musculaturii pelvine la anumiți indivizi, leziuni ale nervilor care inervează acești mușchi sau afecțiuni abdominale (ex. afecțiuni de prostată) care determină câinele să se screme exagerat, ducând în timp la slăbirea perineului.
Semnul clinic tipic la o hernie perineală este o umflătură lângă anus, de obicei lateral de rect (poate apărea pe una sau ambele părți). Această umflătură devine evidentă mai ales când câinele încearcă să defecheze sau când se încordează. La palpare, de obicei proeminența este moale și conținutul se poate împinge parțial înapoi (hernie reductibilă). Pe lângă umflătură, proprietarul poate observa că animalul se forțează să defecheze de repetate ori fără succes. Câinii cu hernie perineală au frecvent dificultăți la eliminarea fecalelor și pot deveni constipați, uneori având scaune uscate sau întârziate. Dacă o porțiune din vezica urinară a alunecat în hernie, se pot vedea simptome urinare: câinele se încordează să urineze sau nu poate urina, ori apar scurgeri de urină (incontinență). În cazurile mai grave, când o ansă intestinală a fost prinsă complet sau când poziția vezicii provoacă o blocare urinară, pot apărea semne sistemice: câinele devine letargic, refuză hrana, prezintă dureri abdominale, iar starea se deteriorează, o situație ce poate deveni amenințătoare de viață. Orice compromis al alimentării cu sânge a vezicii sau intestinului herniat constituie o urgență medicală care impune intervenție imediată.
În general, hernia perineală nu necesită intervenție chirurgicală de urgență în momentul diagnosticării, atâta timp cât câinele poate defeca și urina relativ normal. Totuși, amânarea prea mult a tratamentului nu este recomandată, deoarece hernia se poate mări și pot apărea complicații. Dacă animalul are deja constipație severă sau nu poate urina din cauza herniei, medicul veterinar va lua măsuri temporare de stabilizare, de exemplu, poate administra laxative sau clisme, poate elimina manual fecalele dacă este nevoie, sau poate cateteriza vezica urinară pentru a asigura drenajul urinei. Aceste măsuri simptomatice pot oferi o ușurare până la momentul operației, însă nu rezolvă hernia. Tratamentul definitiv și cel mai de succes este repararea chirurgicală a defectului muscular. Intervenția constă în readucerea organelor herniate în poziția normală și închiderea orificiului din diafragma pelvină cu suturi rezistente. În herniile perineale simple, chirurgia se poate realiza prin abord perineal (din zona umflăturii). În cazurile mai complicate (de exemplu, dacă vezica ori intestinul au migrat mult din poziția normală), poate fi necesară și o abordare abdominală, pentru a repoziționa corect organele și a fixa eventual cu ajutorul unei plase chirurgicale musculatura slăbită. Castrarea câinelui este aproape întotdeauna recomandată în același timp cu repararea herniei, precum și tratarea oricăror altor factori contribuabili (cum ar fi problemele de prostată), pentru a preveni recurența. Prognosticul după intervenție este de obicei bun, mai ales dacă se elimină factorii hormonali și de efort; majoritatea câinilor își revin bine după operație, deși recuperarea completă poate dura câteva săptămâni și necesită îngrijiri postoperatorii (medicație pentru durere, dieta moale, limitarea efortului etc.).
Hernia diafragmatică (ruptura diafragmei)
Hernia diafragmatică este cea mai gravă dintre herniile comune la animale, reprezentând o urgență majoră. Diafragma este mușchiul subțire în formă de cupolă care separă cavitatea toracică (plămânii, inima) de cavitatea abdominală (organele digestive). Când diafragma se rupe (de obicei în urma unui traumatism sever), se creează o deschidere largă între abdomen și piept, prin care organele abdominale precum ficatul, stomacul și intestinele pot pătrunde în cavitatea toracică. Aceste organe deplasate comprimă plămânii, împiedicându-i să se destindă normal, și provoacă dificultăți grave de respirație (distres respirator) la câine. De asemenea, țesuturile abdominale intrate lângă inimă pot irita mușchiul cardiac și cauza aritmii, iar lichidul din abdomen poate migra în piept, afectând suplimentar funcția plămânilor și a inimii. O hernie diafragmatică traumatică este o afecțiune care amenință viața câinelui, necesitând asistență veterinară de urgență imediată.
Cauza principală a rupturilor de diafragmă la câini este trauma severă (lovituri violente): de exemplu, accidentul rutier (lovirea de către mașină), căderea de la înălțime sau un impact puternic în abdomen. Peste 80% din herniile diafragmatice la câini și pisici sunt de natură traumatică. Există și hernii diafragmatice congenitale (prezente de la naștere, din cauza dezvoltării incomplete a diafragmei în viața fetală), cum este hernia peritoneo-pericardică, întâlnită la unele rase precum Weimaraner sau Cocker Spaniel. Totuși, aceste forme congenitale sunt mult mai rare decât rupturile traumatice și, uneori, pot rămâne nedetectate până la o vârstă mai mare a animalului dacă orificiul este mic.
Semnele clinice variază în funcție de severitatea herniei diafragmatice. Dacă ruptura este mică sau cronică, câinele poate prezenta doar simptome vagi: ușoare dificultăți de respirație (mai ales la efort sau stres) și tulburări digestive intermitente, ceea ce face diagnosticul dificil. În schimb, în cazurile acute și grave, cum ar fi imediat după un accident serios, câinele dezvoltă detresă respiratorie pronunțată: respiră rapid și superficial, cu abdomenul, poate avea mucoasele palide sau albăstrui (semn de oxigenare insuficientă) și poate intra în stare de șoc. La examinare, veterinarul constată adesea sunete cardiace și pulmonare estompate (organele abdominale din piept împiedică ascultarea clară a inimii și plămânilor) și poate remarca că abdomenul pare anormal de gol la palpare (deoarece organele ce ar trebui să se afle acolo au migrat în sus). Aceste indicii sugerează puternic o hernie diafragmatică. Confirmarea diagnosticului se face de obicei prin radiografii toracice (care pot arăta conturul diafragmei pierdut, prezența organelor abdominale sau a aerului în cavitatea toracică) și ecografie. Uneori este necesar și un examen cu substanță de contrast pentru a evidenția stomacul sau intestinele în cavitatea toracică.
Odată suspectată, hernia diafragmatică impune prezentarea de urgență la o clinică veterinară. Primul pas este stabilizarea pacientului traumatizat: se administrează oxigen pentru a ajuta respirația, se tratează starea de șoc cu fluide intravenoase și medicamente, iar dacă în cavitatea toracică s-a acumulat aer sau lichid compresiv, acesta poate fi evacuat de urgență printr-o procedură numită toracocenteză (puncție toracică). După ce câinele este cât de cât stabil, se trece la corecția chirurgicală a herniei. Operația implică readucerea organelor abdominale la locul lor în burtă și suturarea orificiului din diafragmă. Intervenția este dificilă, necesitând deschiderea abdomenului (și uneori a sternului, dacă sunt aderente sau leziuni complexe) și fiind efectuată adesea de o echipă chirurgicală specializată, dată fiind gravitatea cazului. Momentul optim al operației depinde de starea pacientului; studiile arată că, dacă se amână prea mult (peste câteva zile), încep să se formeze aderențe între organele deplasate și plămâni, complicând mult procedura și scăzând șansele de reușită. În general, se recomandă intervenția cât mai precoce, de regulă în primele 24-48 de ore de la traumatism, imediat ce pacientul poate tolera anestezia. Prognosticul în cazul herniei diafragmatice depinde de gravitatea leziunilor și de timpul scurs până la tratament. Mulți câini pot supraviețui și se recuperează bine după chirurgia efectuată prompt, însă fiecare oră contează, de aceea, acționarea rapidă este esențială în acest tip de urgență.
Concluzie
În concluzie, dacă observați orice umflătură neobișnuită la câinele dumneavoastră, fie la nivelul abdomenului (buric sau inghinal), lângă anus sau în oricare altă zonă, adresați-vă cât mai curând medicului veterinar. Herniile pot avea gravități diferite: unele nu deranjează și pot fi ținute sub observație o vreme, altele necesită operație planificată, iar altele constituie urgențe ce pot pune viața în pericol. Un consult veterinar (de exemplu la Joyvet – cabinet veterinar București) vă va lămuri dacă hernia este periculoasă sau nu și vă va indica momentul optim pentru tratament. Tratate la timp, herniile nu vor mai pune probleme pe termen lung, iar patrupedul își va putea continua viața normală și activă, fără durere și fără riscurile pe care le-ar fi avut dacă ar fi rămas netratate.