Câinele nu mănâncă: abordare, diagnostic, tratament

Semnalul îngrijorător al unui câine care nu mănâncă

Pierderea poftei de mâncare la un câine este un motiv frecvent și legitim de îngrijorare pentru proprietari. Este adesea primul semn perceput că ceva nu este în regulă și unul dintre principalele motive pentru care proprietarii solicită asistență veterinară. Este esențial să se înțeleagă că refuzul hranei nu este o boală în sine, ci un simptom clinic care poate avea la bază o multitudine de cauze, de la probleme minore și tranzitorii până la afecțiuni grave, potențial letale.

Deși unii câini pot fi mofturoși sau pot sări ocazional peste o masă fără a indica o problemă majoră, un refuz constant de a mânca, mai ales dacă persistă mai mult de o zi sau două, sau dacă este însoțit de alte semne clinice, necesită o investigație veterinară. Semnele de alarmă care ar trebui să determine o vizită urgentă la medicul veterinar includ letargia (lipsa de energie), vărsăturile, diareea, pierderea în greutate, salivația excesivă, tusea, respirația dificilă sau modificări ale consumului de apă și ale urinării.

Simpla afirmație „câinele meu nu mănâncă” este un punct de plecare, dar este insuficientă pentru a stabili un diagnostic. Medicul veterinar are nevoie de detalii specifice pentru a restrânge lista lungă de posibile cauze și a iniția investigațiile corecte. 

Nutriția este considerată „al cincilea semn vital” în evaluarea clinică a animalelor de companie, alături de temperatură, puls, respirație și evaluarea durerii. Aportul nutrițional inadecvat poate avea consecințe negative semnificative asupra stării generale a pacientului, încetinind recuperarea, compromițând funcția imunitară și afectând calitatea vieții. 

Anorexie adevărată vs. pseudo-anorexie

Anorexia este reprezentată de absența totală a poftei de mâncare sau pierderea completă a apetitului pentru hrană. Subliniază faptul că animalul nu consumă deloc hrană. Este important de menționat că anorexia la animale se referă strict la lipsa apetitului ca simptom și nu trebuie confundată cu tulburarea de alimentație umană “anorexica”, care implică aspecte complexe legate de imaginea corporală.

Identificarea corectă a tipului de anorexie este primul și cel mai important pas în abordarea unui câine care nu mănâncă.

• Anorexia adevărată: Câinele nu are dorința de a mânca. Lipsa apetitului este reală și este cauzată de factori precum boală sistemică, greață, durere, stres, medicamente sau probleme psihologice. Acest tip de anorexie este frecvent asociat cu afecțiuni medicale subiacente, uneori grave.
• Pseudo-anorexie: Câinele dorește să mănânce (îi este foame), dar este împiedicat fizic să o facă din cauza unor dificultăți în prehensiunea (apucarea) hranei, masticație sau deglutiție (înghițire). Acești câini manifestă adesea interes față de hrană, se apropie de bol, pot încerca să mănânce, dar renunță, scapă hrana din gură sau par să aibă dureri în timpul procesului.

Această diferențiere este fundamentală deoarece orientează imediat investigațiile. 

• În cazul pseudo-anorexiei, atenția se concentrează pe cavitatea orală, faringe, esofag sau probleme musculo-scheletale care afectează capacitatea de a mânca.
• În cazul anorexiei adevărate, investigațiile se vor axa pe identificarea unei posibile boli sistemice, gastrointestinale, a durerii extra-orale sau a cauzelor psihologice. 

Tabelul 1: Termeni veterinari cheie pentru modificările apetitului canin

 

Termen	Definiție	Exemplu clinic	Diferențiere cheie
Anorexie	Absența totală a poftei de mâncare; refuzul complet al hranei.	Câinele nu mănâncă absolut nimic, nici măcar recompensele preferate, de peste 24 de ore.	Lipsa totală a dorinței de a mânca.
Hiporexie	Scăderea apetitului; consum de hrană redus cantitativ față de normal.	Câinele ciugulește din mâncare, mănâncă doar jumătate din porția obișnuită sau mănâncă foarte lent.	Dorința de a mânca este prezentă, dar redusă.
Disrexie	Model de alimentație anormal sau alterat; schimbare de preferințe sau comportament alimentar.	Câinele refuză hrana obișnuită, dar mănâncă cu poftă pui fiert; mănâncă doar la ore neobișnuite.	Apetitul poate fi prezent, dar modificat (preferințe, pattern); poate include pica.
Pseudo-anorexie	Dorința de a mânca este prezentă, dar incapacitatea fizică de a prehenda, mesteca sau înghiți hrana.	Câinele se apropie de bol cu interes, încearcă să mănânce, dar scapă hrana, plânge sau se retrage.	Dorește să mănânce, dar nu poate din motive mecanice sau dureroase (ex. probleme dentare, orale, de deglutiție).

 

Fundamentul diagnosticului: istoricul medical detaliat 

Realizarea unei anamneze medicale detaliate

Anamneza (istoricul medical detaliat obținut de la proprietar) este piatra de temelie a procesului diagnostic în cazul unui câine care nu mănâncă. 

Istoricul dietetic (conform recomandărilor WSAVA/AAHA):

• Hrana principală: Marca exactă, formula specifică (ex. pui și orez, adult talie mică), tipul (uscată, umedă, semi-umedă), cantitatea exactă oferită pe zi și frecvența meselor. 
• Alte alimente: Tipul și cantitatea exactă a recompenselor, a resturilor de la masă, a suplimentelor nutritive și a alimentelor folosite pentru administrarea medicamentelor. Un consum excesiv de recompense poate reduce apetitul pentru hrana de bază.
• Modificări recente ale dietei: Când a avut loc ultima modificare, ce anume s-a schimbat (marcă, formulă, tip), de ce s-a făcut schimbarea (ex. recomandarea medicului, indisponibilitatea produsului vechi, decizia proprietarului) și cum s-a făcut tranziția (bruscă sau graduală)?.
• Depozitarea hranei: Cum este păstrată hrana (sac deschis, container etanș)? Există posibilitatea alterării (mucegai, râncezire)? Verificarea datei de expirare este esențială.
• Consumul de apă: Proprietarul a observat modificări în cantitatea de apă consumată (mai multă, mai puțină, normală)?

Apetitul / comportamentul alimentar:

• Debutul și durata problemei: Când a observat proprietarul prima dată modificarea apetitului? De cât timp persistă? Când a mâncat câinele normal ultima dată?.
• Natura modificării: Este un refuz complet (anorexie), o reducere a cantității consumate (hiporexie) sau o schimbare a preferințelor/modelului de alimentație (disrexie)? Câinele refuză hrana obișnuită, dar acceptă recompense, mâncare gătită sau hrana altui animal?
• Comportamentul în preajma hranei: Câinele manifestă interes față de mâncare (miroase, se apropie), dar nu poate sau nu vrea să o consume (sugerând pseudo-anorexie)?. Proprietarul a observat dificultăți la masticație (mestecă pe o singură parte, scapă hrana), la înghițire (înghite cu greu, se îneacă) sau semne de durere în timpul mesei (schelălăit, retragere)?

Semne clinice asociate:

• Vărsături: Frecvența, momentul apariției (înainte/după masă, pe stomacul gol), aspectul vomei (hrană nedigerată/digerată, spumă, mucus, bilă – galbenă/verde, sânge – proaspăt/roșu aprins sau digerat/aspect de zaț de cafea), volumul. Este importantă diferențierea de regurgitare (expulzie pasivă a hranei din esofag, adesea nemodificată) și de tuse sau înec.
• Diaree: Consistența (apoasă, moale, păstoasă), frecvența, prezența sângelui (hematochezie – sânge roșu proaspăt, indicând o problemă în colon/rect; melenă – scaun negru, lucios, ca păcura, indicând sânge digerat din tractul digestiv superior), mucus, efort la defecare (tenesmus).
• Modificări de greutate: Proprietarul a observat o pierdere sau un câștig în greutate recent? 
• Letargie/Slăbiciune: Câinele este mai puțin activ, doarme mai mult, pare lipsit de energie?.
• Semne de durere: Reticență la mișcare, la sărituri, la urcat scări; postură anormală (ex. spate cocoșat, poziția „rugăciunii”); vocalizare la atingere sau mișcare; sensibilitate într-o anumită zonă a corpului.
• Alte semne: Tuse, strănut, respirație dificilă sau accelerată, consum crescut de apă și urinare frecventă (poliurie/polidipsie – PU/PD), dificultăți la urinare (disurie) sau defecare (dischezie), modificări ale pielii sau blănii, semne neurologice (dezechilibru, convulsii, modificări de comportament).

Factori de mediu și stil de viață:

• Stres recent: Introducerea unui nou animal sau a unei noi persoane în casă, mutarea într-o locuință nouă, călătorii, cazare la pensiune, vizită la salonul de cosmetică, schimbări majore în rutina zilnică, pierderea unui companion (uman sau animal)? Există semne de anxietate de separare (distrugeri, vocalizări excesive, urinare/defecare inadecvată în absența proprietarului)?
• Acces la substanțe inadecvate: Posibilitatea ingestiei de toxine (medicamente umane, produse de curățenie, antigel, plante toxice, otravă pentru rozătoare), gunoaie, corpuri străine (jucării, oase, șosete etc.)?
• Mediul de viață: Câinele stă predominant în interior sau exterior? Are acces liber în curte (supravegheat/nesupravegheat)? Are acces la hrana altor animale din casă? Este hrănit separat? A fost expus la apă stătătoare (bălți, lacuri)? A fost în zone cu risc (parcuri, păduri)?
• Statusul profilactic: Când au fost administrate ultimele vaccinuri? Este la zi cu deparazitarea internă și externă (purici, căpușe, viermi cardiaci)? A primit recent un vaccin?

Istoricul medical:

• Afecțiuni anterioare: Boli diagnosticate în trecut, intervenții chirurgicale, afecțiuni cronice (ex. boală renală cronică, diabet zaharat, boală inflamatorie intestinală, cancer, alergii)?
• Medicație curentă: Ce medicamente primește în prezent (prescrise de veterinar, fără rețetă, suplimente, remedii naturiste/homeopate)? Proprietarul respectă schema de tratament prescrisă? Există dificultăți în administrarea medicației? A existat în trecut vreo reacție adversă la un anumit medicament?

Proprietarii trebuie să înțeleagă de ce medicul veterinar pune atât de multe întrebări detaliate. Răspunsurile ajută la construirea unei imagini complete a stării de sănătate a câinelui și la restrângerea listei extinse de posibile cauze pentru lipsa poftei de mâncare. Proprietarul este persoana care petrece cel mai mult timp cu animalul și, prin urmare, este cea mai bună sursă de informații despre modificările subtile de comportament, obiceiuri alimentare, nivel de activitate și mediu.

Este util ca proprietarii să noteze observațiile sau chiar să înregistreze video episoadele relevante (ex. încercări de a mânca, episoade de vomă, tuse) pentru a le prezenta medicului veterinar.

Tabelul 2: Checklist pentru inapetența canină

 

Categorie	Întrebări cheie	Raționament / implicații potențiale
Semnalment	Vârsta, rasa, sexul, statusul reproductiv.	Anumite rase sunt predispuse la anumite afecțiuni; vârsta influențează probabilitatea unor boli (ex. cancer la vârstnici, parvoviroză la pui, piometru la cățele nesterilizate).
Dietă	Tipul exact de hrană, cantitate, frecvență, recompense, suplimente, schimbări recente, depozitare.	Identifică posibile cauze dietetice (hrană nepalatabilă/alterată, dietă neechilibrată, intoleranță/alergie, indiscreție alimentară).
Apetit / comportament alimentar	Debut, durată, natură (anorexie/hiporexie/disrexie), comportament la bol (interes vs. aversiune, dificultăți)?	Diferențiază anorexia adevărată de pseudo-anorexie; caracterizează severitatea și evoluția.
Semne gastrointestinale	Vărsături (frecvență, aspect, relație cu masa), diaree (consistență, sânge, mucus), constipație, flatulență?	Sugerează afecțiuni primare ale tractului GI (obstrucție, inflamație, ulcer, pancreatită, paraziți).
Semne sistemice	Letargie, slăbiciune, pierdere/câștig în greutate, febră, PU/PD, tuse, strănut, icter, semne neurologice?	Indică posibile boli extra-gastrointestinale (renale, hepatice, endocrine, infecțioase, neoplazice, imune).
Factori de mediu	Stres recent (mutare, nou animal, pensiune), acces la toxine/gunoaie/corpuri străine, stil de viață (interior/exterior)?	Identifică potențiali factori declanșatori non-medicali sau expuneri la risc.
Istoric medical / medicație	Boli anterioare/cronice, intervenții chirurgicale, medicație curentă (nume, doză, frecvență, efecte secundare), status profilactic (vaccinări, deparazitări)?	Oferă context; identifică afecțiuni preexistente care pot contribui; exclude efectele secundare ale medicației ca și cauză.

 

Examenul clinic: consultul propriu-zis

Un examen clinic complet și sistematic trebuie efectuat la fiecare pacient canin care prezintă inapetență, indiferent de suspiciunile inițiale bazate pe anamneză. Acesta poate confirma sau infirma ipotezele formulate și poate dezvălui semne clinice nesesizate de proprietar.

Evaluarea inițială:

• Status mental / comportament: Pacientul este vioi, alert, receptivsau este apatic, letargic, depresiv?
• Statusul hidratării: Se evaluează prin elasticitatea pielii, umiditatea membranelor mucoase (gingii, conjunctivă), timpul de reumplere capilară (TRC) și poziția globilor oculari. Deshidratarea este o constatare frecventă la pacienții anorexici, în special dacă prezintă și vărsături sau diaree.
• Semne vitale: Temperatura rectală (febra poate indica inflamație sau infecție), frecvența și calitatea pulsului arterial, frecvența și efortul respirator. Bradicardia (puls scăzut) și hipotensiunea pot fi prezente în stări de șoc sau boli severe.

Examinarea detaliată pe sisteme:

• Cavitatea orală: Examinarea atentă este crucială pentru identificarea cauzelor de pseudo-anorexie. Se inspectează dinții (tartru, gingivită, fracturi, abcese), limba, palatul dur și moale, gingiile, mucoasa obrajilor pentru prezența maselor tumorale, a corpurilor străine, a ulcerațiilor, a semnelor de stomatită. Se evaluează mobilitatea și eventuala durere la nivelul articulației temporo-mandibulare. Se notează prezența halitozei (respirație urât mirositoare).
• Regiunea cervicală: Se palpează limfonodurile submandibulare, prescapulare, glandele salivare, laringele și traheea. Se verifică prezența durerii la flexia/extensia gâtului.
• Abdomen: Palparea abdominală trebuie să fie metodică și atentă, evaluând toate cadranele. Se caută semne de durere la palpare (sensibilitate difuză sau localizată, apărare musculară), prezența maselor abdominale, mărirea în volum a organelor (organomegalie, ex. hepatomegalie), prezența lichidului liber (ascită – detectabilă prin semnul valului), a unui posibil corp străin intestinal sau a anselor intestinale îngroșate.
• Sistemul cardiopulmonar: Auscultația atentă a cordului (pentru sufluri, aritmii) și a plămânilor (pentru raluri, wheezing, diminuarea sunetelor respiratorii) este importantă.
• Sistemul musculo-scheletal și neurologic: Se evaluează mersul și postura pentru a detecta șchiopături, ataxie sau reticență la mișcare, care pot indica durere. Se palpează coloana vertebrală pentru a identifica zone dureroase. Un examen neurologic sumar sau complet se efectuează dacă istoricul sau alte semne clinice o justifică. Se evaluează masa musculară pentru a detecta atrofia.
• Tegument și limfonoduri: Se inspectează pielea și mucoasele aparente pentru semne de icter (colorație galbenă), paloare (anemie), cianoză, peteșii sau echimoze (sugerând probleme de coagulare), semne de deshidratare, calitatea blănii, prezența paraziților externi sau leziuni specifice. Se palpează limfonodurile periferice accesibile (poplitei, axiali, inghinali) pentru a detecta mărirea în volum (limfadenopatie).
• Evaluarea nutrițională: Determinarea greutății corporale, a scorului de condiție corporală (pe o scală de 1-5 sau 1-9) și a scorului de condiție musculară sunt componente esențiale ale examenului clinic. Aceste scoruri oferă o evaluare obiectivă a statusului nutrițional și permit monitorizarea evoluției în timp (Evaluation of the Prevalence and Risk Factors for Undernutrition in Hospitalized Dogs – PMC).

Este crucial de reținut că durerea este un inhibitor puternic al apetitului și poate fi subtilă sau dificil de localizat. Un câine poate prezenta inapetență vagă, fără semne evidente de boală gastrointestinală sau sistemică. În aceste cazuri, o palpare atentă a abdomenului, a coloanei vertebrale, a articulațiilor și observarea posturii sau a reticenței la mișcare pot descoperi sursa durerii. Identificarea durerii ca potențială cauză primară este importantă, iar uneori, un test terapeutic cu analgezice poate fi atât diagnostic, cât și terapeutic. 

Cauze posibile: diagnostice diferențiale

Având în vedere multitudinea de factori care pot duce la refuzul hranei, gruparea cauzelor posibile în categorii ajută la organizarea gândirii clinice și la abordarea sistematică a diagnosticului.

1. Pseudo-anorexie (dorește să mănânce, dar nu poate): Cauzele sunt legate de incapacitatea fizică de a prelua, mesteca sau înghiți hrana.

• Afecțiuni orale/dentare: Boală parodontală avansată (gingivită, retracție gingivală, mobilitate dentară), abcese dentare, fracturi dentare complicate, stomatită (inflamația mucoasei bucale), gingivită severă, mase tumorale orale (benigne sau maligne), corpi străini orali (ex. așchii de os, fragmente de jucării), ulcerații orale.
• Afecțiuni faringiene/esofagiene: Disfagie (dificultate la înghițire), corpi străini faringieni sau esofagieni, mase tumorale, inflamații (faringită, esofagită), megaesofag (deși principalul semn este regurgitarea, poate afecta și apetitul).
• Durere asociată cu actul mâncării: Afecțiuni ale articulației temporo-mandibulare, miozita mușchilor masticatori, abces retrobulbar (în spatele ochiului), durere severă cervicală sau de spate care face dificilă aplecarea spre bol.
• Cauze neurologice: Afecțiuni ale nervilor cranieni implicați în prehensiune, masticație sau deglutiție.

1. Anorexie adevărată (lipsa dorinței de a mânca): Cauzele sunt diverse și pot implica multiple sisteme.

• Afecțiuni Gastrointestinale (GI):

• Indiscreție alimentară / Ingestie de gunoaie.
• Obstrucție cu corp străin la nivel gastric sau intestinal.
• Gastroenterită/Colită: cauze infecțioase (virale, bacteriene, parazitare), inflamatorii, toxice sau legate de sensibilitate/intoleranță alimentară.
• Ulcerații gastrointestinale: cauzate de medicamente (AINS, corticosteroizi), stres, boli sistemice (ex. boală renală, hepatică, mastocitom).
• Pancreatită (inflamația pancreasului) – acută sau cronică.
• Boală Inflamatorie Intestinală (IBD).
• Neoplazie (cancer) la nivelul stomacului, intestinului, pancreasului.
• Constipație severă / Megacolon.
• Parazitism gastrointestinal: viermi gastrici, paraziți intestinali (Giardia, viermi rotunzi, tenii etc.).
• Tulburări de motilitate: golire gastrică întârziată, ileus.

• Boli Sistemice:

• Boală renală: Insuficiență renală acută (IRA) sau cronică (BRC). Acumularea toxinelor uremice provoacă greață și anorexie.
• Boală hepatică: Hepatită (infecțioasă, toxică, cronică), colangiohepatită, șunt portosistemic, insuficiență hepatică, neoplazie hepatică.
• Boli endocrine: Diabet zaharat (în special cetoacidoza diabetică), hipoadrenocorticism (boala Addison), hipertiroidism (rar la câini, de obicei cauzează polifagie), hipotiroidism (poate contribui la letargie și uneori apetit scăzut).
• Boli infecțioase: Virale (ex. parvoviroză, jigodie), bacteriene sistemice (ex. leptospiroză, piometru la femelele nesterilizate), fungice sistemice, boli transmise de căpușe (ex. babesioză, ehrlichioză, anaplasmoză). Febra asociată infecțiilor contribuie la anorexie.
• Neoplazie (cancer): Tumorile maligne, indiferent de localizare, pot cauza anorexie prin durere, obstrucție mecanică, producție de citokine inflamatorii (care suprimă apetitul), efecte paraneoplazice (ex. hipercalcemie) sau ca efect secundar al tratamentului (chimioterapie). Cașexia neoplazică (pierdere severă în greutate și masă musculară) este frecvent asociată cu anorexia în stadii avansate.
• Boli imun-mediate: Anemie hemolitică imun-mediată (IMHA), poliartrită imun-mediată, trombocitopenie imun-mediată, etc.
• Boli cardiovasculare: Insuficiența cardiacă congestivă avansată poate duce la cașexie cardiacă și apetit redus.
• Boli respiratorii: Afecțiunile severe (ex. pneumonie, edem pulmonar) pot cauza dispnee și anorexie.

• Durere (non-orală / GI): Durere ortopedică (artrită, displazie, leziuni ligamentare/tendinoase), durere spinală (hernii de disc, spondiloză), durere asociată pancreatitei, durere post-chirurgicală, durere cronică de orice origine. Durerea este un supresor puternic al apetitului, chiar și în absența altor semne evidente.
• Afecțiuni neurologice: Boli ale sistemului nervos central care afectează centrii apetitului din hipotalamus, sindrom vestibular (care provoacă greață și dezechilibru).
• Cauze psihologice / de mediu:

• Stres, anxietate: Anxietate de separare, introducerea unui nou animal/persoane, mutare, călătorii, zgomote puternice (furtuni, artificii), vizită la veterinar/pensiune. Spitalizarea în sine poate induce stres și anorexie.
• Aversiune alimentară: O asociere negativă învățată între un anumit aliment și o experiență neplăcută (ex. greață, durere, administrare forțată).
• Hrană nepalatabilă: Schimbarea rețetei de către producător, alterarea hranei, preferințe individuale, sațietate datorată excesului de recompense.

• Medicamente / toxine: Numeroase medicamente pot avea ca efect secundar anorexia sau greața, inclusiv antibiotice, antiinflamatoare non-steroidiene (AINS), chimioterapice, opioide, glicozide cardiace etc. Expunerea la diverse otrăvuri poate cauza anorexie.
• Alte cauze: Temperatură ambientală foarte ridicată, incapacitatea de a mirosi – mirosul joacă un rol important în palatabilitate, reacție post-vaccinală tranzitorie.

Este important de recunoscut că aceste cauze nu sunt întotdeauna distincte și pot coexista. De exemplu, un câine cu boală renală cronică (cauză sistemică) poate dezvolta secundar ulcerații gastrice uremice (cauză GI) și poate avea concomitent boală parodontală (cauză de pseudo-anorexie). Pacienții cu cancer au adesea cauze multifactoriale pentru inapetență, incluzând efectele directe ale tumorii, durerea, efectele secundare ale chimioterapiei și eliberarea de citokine inflamatorii. 

De asemenea, trebuie acordată o atenție deosebită cauzelor „tăcute” sau mai puțin evidente. Durerea cronică, stresul persistent și greața (care poate fi prezentă chiar și fără vărsături) sunt cauze frecvente de anorexie, dar pot să nu fie însoțite de semne clinice specifice. Uneori, răspunsul la un tratament simptomatic (ex. analgezice, antiemetice) poate ajuta la confirmarea acestor suspiciuni.

Tabelul 3: Diagnostice diferențiale comune pentru inapetența canină

 

Categorie	Exemple specifice	Semne asociate comune (istoric/examen)
Pseudo-anorexie	Boală dentară/orală, masă orală, corp străin oral/faringian, disfagie, durere masticatorie / cervicală	Interes pentru hrană dar dificultate/durere la prehensiune/masticație/deglutiție, salivație, halitoză, scăparea hranei, vocalizare la masă.
Anorexie adevărată – cauze GI	Corp străin, gastroenterită, ulcer GI, pancreatită, IBD, neoplazie GI, constipație, paraziți, tulburări de motilitate	Vărsături, diaree, durere abdominală la palpare, melenă/hematochezie, deshidratare, posibilă masă abdominală palpabilă.
Anorexie adevărată – cauze sistemice	Boală renală, boală hepatică, diabet, Addison, infecții (parvo, lepto, piometru, babesioză), neoplazie extra-GI, boli Imun-mediate, insuficiența cardiacă.	Letargie, pierdere în greutate, PU/PD, febră, icter, paloare mucoase, tuse/dispnee, semne specifice bolii (ex. colaps la Addison, semne neurologice).
Anorexie adevărată – durere (non-orală/GI)	artrită, boală discală (hernie de disc), pancreatită, durere post-operatorie, durere cronică	Reticență la mișcare, șchiopătură, postură anormală, sensibilitate la palpare (spate, articulații, abdomen), letargie.
Anorexie adevărată – cauze neurologice	Afecțiuni SNC (centrii apetitului), sindrom vestibular	Modificări de comportament, ataxie, nistagmus, head tilt (înclinarea capului), convulsii.
Anorexie adevărată – cauze psihologice / de mediu	Stres / anxietate, aversiune alimentară, hrană nepalatabilă/alterată	Istoric de factori stresanți recenți, refuz selectiv al hranei, comportament anxios (tremurături, ascundere), verificarea hranei (aspect, miros, expirare).
Anorexie adevărată – medicație / toxine	Efect secundar antiinflamatoare AINS, antibiotice, chimioterapie etc , intoxicații diverse	Istoric de administrare recentă a unui medicament cunoscut pentru efecte GI/anorexie; istoric de expunere posibilă la toxine; alte semne specifice toxicului.

 

Investigații pentru diagnostic

Procesul de diagnostic ar trebui să fie structurat logic, având ca scop confirmarea sau excluderea sistematică și eficientă din punct de vedere al costurilor a diagnosticelor diferențiale suspectate pe baza anamnezei și a examenului clinic.

Set de analize frecvent utilizate

Acest set de teste inițiale este recomandat pentru majoritatea cazurilor de inapetență care depășesc o simplă moftureală tranzitorie, în special dacă sunt prezente și alte semne clinice sau dacă anorexia persistă mai mult de 24-48 de ore. 

• Hemoleucogramă completă (HLG): Evaluează celulele roșii (scăzute = anemiei sau crescute = policitemie), celulele albă (semne de inflamație, infecție, stres, leucemie) și trombocitele (număr și morfologie).
• Profil biochimic seric: Analizează funcția organelor vitale:

• Rinichi: Uree (BUN), creatinină. Un raport BUN:Creatinină crescut poate sugera catabolism proteic sau deshidratare.
• Ficat: Alaninaminotransferază (ALT), fosfatază alcalină (ALP), bilirubină totală, albumină, acizi biliari (dacă este indicat).
• Pancreas: Amilază, lipază (mai puțin specifice), se preferă teste specifice (cPLI).
• Electroliți: Potasiu (K+), sodiu (Na+), clor (Cl-), calciu (Ca++), fosfor (P) – dezechilibrele pot cauza sau contribui la anorexie.
• Glucoză: Nivelul glicemiei (important pentru diagnosticul diabetului zaharat).
• Proteine totale: Albumină, globuline (hipoalbuminemia poate fi întâlnită în malnutriție severă, boli hepatice, renale sau enteropatii).

• Sumar de urină: Este o componentă esențială, în special pentru evaluarea funcției renale. Include:

• Densitatea urinară (USG – Urine Specific Gravity): Indicator crucial al capacității de concentrare a rinichilor; trebuie interpretată în contextul statusului de hidratare și al valorilor BUN/Creatinină. O valoare scăzută în prezența azotemiei indică insuficiență renală.
• Analiza chimică: pH, proteine, glucoză (glicozuria confirmă hiperglicemia persistentă din diabet), corpi cetonici (prezenți în cetoacidoza diabetică), bilirubină, sânge.
• Examenul sedimentului urinar: Identifică celule (leucocite, hematii, celule epiteliale), cilindri, cristale, bacterii (confirmarea infecției urinare necesită urocultură).
• Colectarea ideală a probei de urină se face înainte de inițierea fluidoterapiei, prin cistocenteză (puncție vezicală sterilă).

• Examen coproparazitologic: Pentru identificarea ouălor de paraziți intestinali. Testarea specifică pentru Giardia (ex. test ELISA fecal) este adesea recomandată, mai ales dacă există și diaree.

Valoarea acestor analize constă în capacitatea lor de a evalua simultan multiple sisteme de organe. Poate identifica rapid sau exclude cauze sistemice majore precum boala renală cronică, diabetul zaharat, afecțiuni hepatice semnificative sau procese inflamatorii/infecțioase severe. Rezultatele ghidează eficient pașii diagnostici următori. De exemplu, valori renale anormale impun investigații suplimentare ale sistemului urinar (imagistică, teste specifice), în timp ce un rezultat normal poate orienta suspiciunea către cauze primare gastrointestinale, durere neobservabilă sau factori psihologici. Este o primă etapă rentabilă înainte de a recurge la teste mai invazive sau costisitoare.

Abordarea investigațiilor ulterioare:

• Abordări comune:

• Radiografii abdominale simple (fără contrast): Utile pentru detectarea radioopacităților (corpi străini metalici/osoși, calculi), a semnelor de obstrucție intestinală (dilatare anse), a maselor mari, a organomegaliei, a fecaloamelor (constipație severă) sau lichidului liber/peritonită.
• Ecografie abdominală: Oferă o vizualizare detaliată a structurii interne a organelor abdominale (ficat, splină, rinichi, tract GI, pancreas, limfonoduri, vezică urinară, glande suprarenale). Este superioară radiografiei pentru evaluarea țesuturilor moi, detectarea maselor mici, a lichidului liber (chiar și în cantități mici), a modificărilor de perete intestinal (IBD, limfom), a semnelor de pancreatită, a corpilor străini non-radioopaci și pentru ghidarea puncțiilor aspirative. 
• Teste specifice pentru boli infecțioase: Test rapid Parvovirus (la pui nevaccinați sau cu semne compatibile), teste serologice sau PCR pentru Leptospiroză, paneluri pentru boli transmise de căpușe.
• Imunoreactivitatea Lipazei Pancreatice Canine (cPLI / Spec cPL): Test specific și sensibil pentru diagnosticul pancreatitei la câini.

• Teste mai specializate:

• Teste Endocrine: Test de stimulare cu ACTH (pentru diagnosticul bolii Addison), măsurarea T4 total/liber și TSH (pentru afecțiuni tiroidiene), Fructozamină (monitorizarea pe termen lung a diabetului).
• Teste de funcție gastrointestinală: Niveluri serice de Cobalamină (Vitamina B12) și Folat (pot indica malabsorbție sau disbioză), Imunoreactivitate asemănătoare Tripsinei (TLI – Trypsin-Like Immunoreactivity) (pentru diagnosticul insuficienței pancreatice exocrine – IPE).
• Radiografii cu substanță de contrast (tranzit baritat): Pot evalua motilitatea gastrointestinală și pot identifica leziuni obstructive sau de umplere care nu sunt evidente pe radiografiile simple. Totuși, sunt adesea înlocuite sau completate de ecografie și/sau endoscopie, care oferă informații mai detaliate despre mucoasă.
• Radiografii toracice: Indicate dacă există semne respiratorii (tuse, dispnee), suspiciune de metastaze pulmonare (în caz de cancer), cardiomegalie sau alte afecțiuni cardiopulmonare.

• Abordări mai avansate:

• Puncții aspirative cu ac fin (FNA) sau biopsii: Prelevarea de probe din mase tumorale, organe (ficat, splină, limfonoduri), măduvă osoasă, ghidate ecografic sau direct. Probele sunt supuse examenului citologic sau histopatologic pentru diagnostic.
• Endoscopie digestivă superioară (sau inferioară): Permite vizualizarea directă a mucoasei esofagiene, gastrice și duodenale (și colonice, în endoscopia inferioară). Permite prelevarea de biopsii multiple pentru diagnosticul histologic al afecțiunilor mucoasei (ex. IBD, gastrită cronică, limfom, alte neoplazii). Este considerată mai fiabilă decât tranzitul baritat pentru diagnosticarea eroziunilor gastrice, gastritei cronice, neoplaziei gastrice și IBD. Necesită anestezie generală.
• Laparotomie exploratorie / laparoscopie: Intervenție chirurgicală care permite explorarea directă a cavității abdominale, prelevarea de biopsii, rezecția maselor tumorale sau îndepărtarea corpilor străini.
• Imagistică avansată: Tomografie Computerizată (CT) sau Rezonanță Magnetică Nucleară (RMN) – utilizate pentru caracterizarea detaliată a maselor complexe, evaluarea extensiei locale a tumorilor, stadializare oncologică sau în cazuri neurologice.

Alegerea între radiografie și ecografie (sau utilizarea ambelor) depinde de suspiciunea clinică, disponibilitate și resurse, dar una sau ambele sunt adesea cruciale pentru a avansa în procesul de diagnostic.

Este important ca proprietarii să înțeleagă că medicul veterinar selectează testele diagnostice pe baza informațiilor obținute din discuția cu proprietarul (anamneză) și din examinarea fizică a câinelui. Scopul este de a elimina sistematic posibilele cauze și de a ajunge la un diagnostic corect.

Proprietarii trebuie să fie conștienți că diagnosticarea poate necesita timp și uneori mai multe etape de testare. Uneori, primele teste pot avea rezultate normale, ceea ce nu înseamnă neapărat că animalul este sănătos, ci că problema necesită investigații suplimentare, mai specifice. Medicul veterinar va explica de ce recomandă anumite teste și ce informații speră să obțină.

Strategii de tratament

Abordarea terapeutică a câinelui inapetent este multi-modală și trebuie să vizeze simultan mai multe obiective:

1. Tratarea cauzei subiacente:

Acesta este cel mai important aspect și singurul care poate duce la rezolvarea pe termen lung a problemei. Tratamentul variază enorm în funcție de diagnostic:

• Intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea unui corp străin sau a unei tumori.
• Antibioterapie țintită pentru o infecție bacteriană (ex. piometru, leptospiroză, infecție urinară).
• Insulină și management dietetic pentru diabetul zaharat.
• Tratament specific pentru boala renală cronică (dietă renală, fluide, medicamente pentru controlul fosforului, anemiei etc.).
• Tratament stomatologic (detartraj, extracții) pentru boala parodontală severă.
• Chimioterapie sau radioterapie pentru anumite tipuri de cancer.
• Medicație imunosupresoare pentru boli autoimune.

2. Terapie de susținere:

Aceasta este adesea necesară în paralel cu investigațiile diagnostice sau în timpul tratamentului specific, pentru a stabiliza pacientul și a ameliora simptomele.

• Fluidoterapie / perfuzie: Esențială pentru corectarea deshidratării, menținerea perfuziei tisulare și corectarea dezechilibrelor electrolitice și acido-bazice. Calea de administrare (intravenoasă – IV, subcutanată – SC, intraosoasă – IO) și tipul de fluid se aleg în funcție de severitatea deshidratării, prezența șocului și dezechilibrele specifice. Fluidele IV sunt indicate în deshidratarea moderată/severă, hipovolemie sau pierderi continue (vărsături, diaree). Fluidele SC pot fi suficiente în deshidratarea ușoară sau pentru întreținere la domiciliu în anumite cazuri.
• Antiemetice: Medicamente utilizate pentru a controla greața și vărsăturile, care contribuie semnificativ la anorexie.

• Maropitant: Spectru larg, eficient împotriva vărsăturilor de diverse cauze, inclusiv cele induse de chimioterapie sau rău de mișcare. Administrat injectabil sau oral.
• Ondansetron, Dolasetron: Eficienți în special pentru greața și vărsăturile induse de chimioterapie sau afecțiuni gastrointestinale.
• Metoclopramid: Efect antiemetic central și periferic, plus efect prokinetic (stimulează motilitatea gastrică și intestinală). Util în caz de golire gastrică întârziată sau ileus post-operator, dar mai puțin potent ca antiemetic decât maropitantul sau Ondasetron/Dolasetron. Trebuie utilizat cu precauție dacă există suspiciune de obstrucție mecanică.

• Analgezice (medicamente pentru durere): Controlul durerii este fundamental, deoarece durerea este un supresor major al apetitului. Alegerea analgezicului depinde de cauza, localizarea și intensitatea durerii:

• Opioide (ex. Butorfanol, Buprenorfină, Metadonă, Fentanil): Analgezice potente, indicate în durerea moderată/severă, acută sau cronică. Pot cauza sedare sau constipație.
• Antiinflamatoare Non-Steroidiene (AINS) (ex. Carprofen, Meloxicam, Firocoxib): Eficiente în durerea de tip inflamator (ex. artrită, post-operator). Trebuie utilizate cu precauție maximă sau evitate la pacienții deshidratați, hipotensivi, cu boală renală preexistentă, afecțiuni hepatice sau suspiciune de ulcerații gastrointestinale. Nu se administrează concomitent cu corticosteroizi.
• Alte analgezice: Gabapentin (util în durerea neuropatică sau cronică), Amantadină, Tramadol, Lidocaină (perfuzie IV pentru durere acută severă).

• Gastroprotectoare: Medicamente care protejează mucoasa gastrică, indicate în caz de suspiciune sau confirmare a ulcerațiilor sau eroziunilor gastrice/duodenale.

• Inhibitori ai pompei de protoni (ex. Omeprazol, Pantoprazol): Reduc puternic secreția de acid gastric. Sunt considerați mai eficienți decât blocanții H2.
• Blocanți ai receptorilor H2 (ex. Famotidină, Ranitidină): Reduc secreția de acid gastric, dar mai puțin potent decât Omeprazol/Pantoprazol.
• Sucralfat: Formează un strat protector peste zonele ulcerate. Necesită administrare pe stomacul gol, la distanță de alte medicamente sau alimente.
• Antiacide (ex. hidroxid de aluminiu/magneziu): Neutralizează acidul gastric existent, dar au efect de scurtă durată și necesită administrare frecventă.

3. Management nutrițional:

Asigurarea unui aport caloric și proteic adecvat este vitală pentru recuperare, prevenirea malnutriției, susținerea funcției imune și vindecarea țesuturilor.

• Stimularea apetitului voluntar (metode simple): Acestea ar trebui încercate primele, mai ales în cazurile ușoare sau în convalescență.

• Încălzirea ușoară a hranei umede pentru a elibera aromele.
• Oferirea de alimente cu miros puternic și atrăgător (ex. hrană umedă de bună calitate, pește la conservă – în cantități mici, fără ulei/sare în exces, hrană specială de convalescență).
• Adăugarea unei cantități mici de apă caldă sau supă de pui/vită (fără sare, ceapă sau usturoi) peste hrana uscată pentru a o înmuia și a-i spori aroma.
• Încercarea diferitelor texturi (hrană uscată vs. umedă) sau a altor mărci/formule de hrană de calitate.
• Hrănirea cu mâna, într-un mediu liniștit, fără factori de stres.
• Asigurarea că nasul câinelui este curat, pentru a permite percepția mirosului hranei.

• Modificarea dietei:

• Utilizarea unor diete comerciale de convalescență, formulate pentru a fi foarte palatabile, dense caloric și ușor digestibile.
• Introducerea unei diete terapeutice specifice afecțiunii de bază (ex. dietă renală, hepatică, gastrointestinală, hipoalergenică). Tranziția la noua dietă trebuie făcută gradual, dacă starea clinică permite.
• Oferirea temporară a unei diete gătite acasă (ex. pui fiert fără piele și oase, orez alb fiert moale, ou fiert, brânză de vaci slabă – în cantități mici), dar numai sub îndrumarea medicului veterinar pentru a asigura un minim echilibru nutrițional pe termen scurt. Dietele gătite pe termen lung necesită formulare de către un nutriționist veterinar.

• Stimulente ale apetitului (medicamente): Aceste medicamente pot fi utile pentru a încuraja consumul voluntar de hrană, dar trebuie considerate ca terapie adjuvantă, după ce cauza subiacentă este pe cât posibil identificată și tratată, iar terapia de susținere (fluide, antiemetice, analgezice) a fost instituită. Nu sunt o soluție magică și nu înlocuiesc tratamentul bolii primare.

• Mirtazapină: Antidepresiv tetraciclic cu efecte complexe care duc la stimularea apetitului și au și proprietăți antiemetice. Disponibil sub formă de tablete orale (utilizare off-label la câini, deși frecventă) sau unguent transdermic (aprobat pentru pisici). Efectele secundare pot include sedare, vocalizare, agitație.
• Capromorelină (Entyce): Este un medicament aprobat în SUA specific pentru stimularea apetitului la câini, sub formă de soluție orală. Studiile clinice au demonstrat creșterea consumului de hrană și a greutății corporale la câinii sănătoși și la cei inapetenți din diverse cauze. Efectele secundare posibile includ vărsături, diaree, salivație excesivă, polidipsie. Se utilizează cu precauție la pacienții cu insuficiență hepatică sau renală. 
• Ciproheptadină: Antihistaminic H1 cu proprietăți antiserotoninergice, utilizat extra-label ca stimulent al apetitului. Poate cauza sedare și efecte anticolinergice (gură uscată, retenție urinară). Este considerată mai puțin fiabilă decât mirtazapina sau capromorelina.
• Benzodiazepine (ex. Diazepam IV): Pot induce un apetit de scurtă durată imediat după administrare, prin mecanisme complexe la nivelul receptorilor specifici. Efectul este însă tranzitoriu, sedarea este semnificativă, și nu reprezintă o opțiune de primă linie pentru managementul pe termen lung al anorexiei.
• Corticosteroizi (ex. Prednison): Pot stimula apetitul ca efect secundar, dar vin la pachet cu numeroase alte efecte (imunosupresie, poliurie/polidipsie, efect catabolic muscular, risc de ulcer gastric) și pot masca diagnosticul unor afecțiuni (ex. limfom) sau agrava altele (ex. infecții, diabet). Utilizarea lor ca simplu stimulent al apetitului este în general descurajată și rezervată unor indicații specifice (ex. paliativ în cancer, în anumite boli imune).

• Nutriție enterală: Devine necesară atunci când anorexia sau hiporexia severă persistă mai mult de 3-5 zile în ciuda celorlalte măsuri terapeutice, sau când pacientul este sever malnutrit sau cașectic. Scopul este de a furniza necesarul caloric și nutrițional direct în tractul gastrointestinal, menținând astfel integritatea și funcția acestuia. Hrănirea forțată cu seringa este contraindicată, deoarece poate provoca aversiune alimentară, stres și risc crescut de pneumonie prin aspirație.

• Sonde nazo-esofagiene (NE) sau nazo-gastrice (NG): Tuburi subțiri introduse printr-o nară până în esofag (NE) sau stomac (NG). Plasarea se face de obicei ușor, fără anestezie generală (doar anestezie locală și eventual sedare ușoară). Sunt potrivite pentru suport nutrițional pe termen scurt (tipic < 5-7 zile). Permit administrarea de diete lichide special formulate și a medicației.
• Sonde de esofagostomie (E-tube): Tuburi plasate chirurgical printr-o mică incizie pe gât, direct în esofag. Necesită anestezie generală scurtă pentru plasare, dar sunt foarte bine tolerate pe termen lung (săptămâni sau luni), confortabile pentru animal și ușor de manevrat de către proprietari la domiciliu. Permit administrarea unor diete umede blenduite, mai dense caloric. Adesea reprezintă metoda preferată pentru suport nutrițional enteral pe termen mediu și lung.
• Sonde de gastrostomie (G-tube) sau jejunostomie (J-tube): Plasate chirurgical sau endoscopic direct în stomac (G-tube) sau jejun (J-tube). Sunt indicate pentru alimentație pe termen foarte lung sau când este necesară ocolirea tractului digestiv superior (ex. obstrucție esofagiană, vărsături refractare la tratament).

Tratamente simptomatice sau de test 

În situații de incertitudine de diagnostic persistentă, după excluderea cauzelor majore sau urgente, se pot lua în considerare tratamente de probă, alese logic pe baza celor mai probabile diagnostice diferențiale rămase.

• Exemplu 1: Dacă se suspectează o boală inflamatorie intestinală (IBD) sau o intoleranță alimentară, dar endoscopia nu este o opțiune, se poate iniția un trial cu o dietă strictă hipoalergenică (cu proteină hidrolizată sau nouă) pentru câteva săptămâni. Un răspuns pozitiv ar susține diagnosticul.
• Exemplu 2: Dacă se suspectează parazitism, se poate administra un tratament antiparazitar cu spectru larg (ex. Fenbendazol pentru mai multe zile).
• Exemplu 3: Dacă se suspectează durere cronică subtilă, se poate încerca o cura de analgezice adecvate.
• Precauții: Terapia empirică nu trebuie să fie o abordare „la întâmplare”. Fiecare încercare trebuie să fie țintit către o suspiciune specifică, să aibă criterii clare de evaluare a răspunsului (îmbunătățirea apetitului, rezoluția altor semne, creșterea în greutate) și o durată definită. Riscurile și beneficiile fiecărui tratament de probă trebuie discutate cu proprietarul. Utilizarea corticosteroizilor empiric trebuie făcută cu maximă prudență, deoarece pot masca diagnostice grave (ex. limfom) și au efecte secundare semnificative.

Înțelegem că poate fi frustrant și îngrijorător când nu se ajunge rapid la un diagnostic clar pentru lipsa poftei de mâncare a câinelui dumneavoastră. În aceste situații, prioritatea medicului veterinar este să se asigure că animalul este cât mai confortabil posibil (fără durere, fără greață) și că primește nutrienții necesari, de obicei prin perfuzii și/sau suport nutrițional special.

În paralel, se continuă monitorizarea atentă și, uneori, se pot repeta anumite analize pentru a vedea dacă apar modificări. Medicul veterinar vă poate propune să încerce un anumit tratament „de probă”, bazat pe cele mai probabile cauze rămase. Scopul este de a vedea dacă animalul răspunde la acel tratament, ceea ce poate oferi indicii importante despre natura problemei.

Concluzie

Pierderea poftei de mâncare la câinele dumneavoastră este un semn important care nu trebuie ignorat și care justifică o evaluare veterinară. Deși poate fi îngrijorător, este important să rețineți că există numeroase cauze posibile, iar medicul veterinar va urma pași logici pentru a identifica problema.

Istoricul complet pe care îl oferiți despre dieta, comportamentul, mediul și starea de sănătate anterioară a câinelui ajută enorm la orientarea diagnosticului. Procesul de diagnosticare poate necesita uneori timp și mai multe teste, dar scopul final este întotdeauna bunăstarea animalului dumneavoastră.