Tusea la câini

De ce tușește câinele?

Tusea este un simptom frecvent întâlnit la câini, semnalând adesea prezența unei probleme subiacente la nivelul sistemului respirator sau cardiac. Este esențial de înțeles că tusea în sine nu reprezintă o boală, ci mai degrabă un mecanism de apărare al organismului sau un indicator al unei afecțiuni care necesită investigații. Cauzele tusei pot varia considerabil, de la iritații minore și infecții autolimitante, până la condiții cronice sau chiar afecțiuni care pun viața în pericol.

Având în vedere spectrul larg de posibile cauze, de la cele infecțioase la cele cardiace sau structurale, consultul veterinar este crucial pentru orice tuse persistentă, severă sau însoțită de alte semne de boală (precum letargie, dificultăți de respirație, febră sau lipsa poftei de mâncare). Doar un diagnostic precis, stabilit de medicul veterinar în urma unui examen clinic complet și, adesea, a unor investigații suplimentare, poate ghida către un tratament adecvat și eficient.

Înțelegerea tusei canine

Reflexul de tuse (explicații)

Tusea este, în esență, un reflex protector vital, menit să curețe căile aeriene – laringe, trahee, bronhii – de iritanți, mucus în exces sau corpi străini. Acest reflex este inițiat de stimularea unor receptori specifici localizați în mucoasa căilor respiratorii. Semnalul este transmis către un centru de control al tusei situat în creier, care coordonează apoi acțiunea musculară necesară. 

Procesul tusei se desfășoară în trei faze distincte: o inspirație profundă, urmată de închiderea glotei (deschiderea dintre corzile vocale) și contracția mușchilor respiratori, ceea ce crește presiunea în interiorul toracelui (faza compresivă), și în final, deschiderea bruscă a glotei cu expulzarea forțată și zgomotoasă a aerului (faza expulsivă).

Tipuri de tuse și relevanța lor 

Deși caracteristicile tusei pot oferi indicii valoroase medicului veterinar, este important de reținut că acestea sunt rareori suficiente pentru a stabili un diagnostic definitiv, existând o suprapunere considerabilă între diferitele afecțiuni. Observarea tipului de tuse, a momentului apariției și a factorilor declanșatori ajută în principal la prioritizarea listei de posibile cauze (diagnostice diferențiale) și la ghidarea investigațiilor ulterioare.

• Tuse uscată / aspră / „claxon” („honking”): Acest tip de tuse este frecvent asociat cu iritația sau inflamația căilor aeriene superioare (laringe, trahee, bronhii mari) sau cu probleme structurale. Este caracteristică pentru:

• • Complexul bolilor respiratorii infecțioase canine (sau „tusea de canisă”): Adesea descrisă ca o tuse seacă, lătrătoare, spasmodică. Palparea ușoară a traheei poate declanșa tusea.
  • Colaps traheal: Tusea este adesea descrisă ca un „sunet de gâscă” („goose honk”).
  • Bronșită cronică: Poate fi, de asemenea, o tuse aspră, neproductivă inițial.

• Tuse umedă / productivă / „cu flegmă”: Sugerează prezența lichidului (mucus, puroi, fluid de edem) în căile aeriene inferioare (bronhiole) sau în plămâni (alveole). Proprietarii pot observa că animalul pare să înghită ceva sau să aibă un reflex de vomă după tuse. Este asociată cu:

• • Pneumonie: Inflamația parenchimului pulmonar.
  • Tuse de canisă complicată / severă: Când infecția progresează spre plămâni.
  • Bronșită cronică: În stadii mai avansate sau în timpul exacerbărilor.
  • Insuficiență cardiacă congestivă (edem pulmonar): Acumularea de fluid în plămâni.

• Tuse paroxistică: Tuse sub formă de accese sau crize violente. Poate apărea în tusea de canisă și colaps traheal.
• Momentul apariției / factori declanșatori:

• • Tuse nocturnă / în repaus: Mai sugestivă pentru insuficiență cardiacă.
  • Tuse la efort / excitație / tragere în lesă: Frecventă în colaps traheal, bronșită cronică, tuse de canisă, dar poate apărea și în boli cardiace.
  • Tuse după masă / băut apă: Poate indica disfuncții laringiene/faringiene, megaesofag sau aspirație.

Este evident că tipul tusei și contextul apariției sale oferă indicii, dar diagnosticul final necesită o evaluare veterinară completă. De exemplu, o tuse aspră poate fi întâlnită atât în tusea de canisă, cât și în colapsul traheal, iar tusea la efort poate apărea în multiple afecțiuni. Valoarea acestor observații constă în orientarea medicului veterinar către următoarele etape de diagnostic (de exemplu, o tuse nocturnă va ridica suspiciunea unei probleme cardiace și va necesita investigații specifice în această direcție).

Cauze comune ale tusei la câini

Tusea la câini poate fi declanșată de o multitudine de afecțiuni. Pentru o mai bună înțelegere, acestea pot fi clasificate în funcție de sistemul sau tipul de proces patologic implicat.

I. Boli infecțioase

Acestea sunt cauzate de agenți patogeni (virusuri, bacterii, fungi, paraziți) care invadează sistemul respirator.

A. Tusea de canisă / Kennel Cough – KC

• Tusea de canisă este un termen folosit pentru un sindrom respirator extrem de contagios care afectează în principal căile aeriene superioare (trahee, bronhii), cunoscut și sub denumirea de traheobronșită infecțioasă canină. Este important de menționat că denumirea populară „tuse de canisă” este o simplificare excesivă, deoarece boala nu se limitează la trahee sau la tuse ca unic simptom și apare frecvent și la câinii care nu au fost în canise. Semnele clinice pot include și strănut, secreții nazale și oculare, iar în cazuri severe, poate afecta și căile respiratorii inferioare sau poate avea manifestări sistemice.
• Tusea de canisă are o etiologie multifactorială complexă, fiind cauzată de unul sau mai mulți agenți patogeni virali și bacterieni care acționează adesea sinergic sau secvențial.

• • Bacterii comune:

• • • Bordetella bronchiseptica: Considerată agentul bacterian principal, frecvent izolat.
    • Mycoplasma spp.: Frecvent implicate, mai ales în colectivități.
    • Streptococcus spp: Poate cauza forme severe, inclusiv pneumonie hemoragică rapid progresivă, în special în condiții de supraaglomerare.

• • Viruși comuni:

• • • Virusul Parainfluenței Canine: Foarte contagios, frecvent implicat.
    • Adenovirusul Canin Tip 2 (CAV-2)
    • Coronavirusul Respirator Canin: Distinct de coronavirusul enteric canin (CCoV), frecvent în colectivități.
    • Herpesvirusul Canin Tip 1 (CHV-1): Poate cauza semne respiratorii ușoare la adulți, dar boală severă la nou-născuți.
    • Virusul Gripal Canin: Poate provoca de la infecții subclinice la boală respiratorie severă, uneori cu semne sistemice.
    • Pneumovirusul Canin (CnPnV): Un agent relativ nou implicat în tusea de canisă, contribuie la epidemii explozive în adăposturi.
    • Virusul Bolii Carre (Jigodie – CDV): Deși este o boală sistemică gravă, poate prezenta inițial semne respiratorii asemănătoare tusei de canisă, complicând diagnosticul.

• • Invadatorii bacterieni secundari (ex: E. coli, Klebsiella, Pasteurella, Pseudomonas, Staphylococcus) joacă, de asemenea, un rol semnificativ în agravarea bolii.

• Factorii de mediu și stresul joacă un rol crucial în modularea răspunsului imun și în determinarea severității bolii. Stresul (ex: transport, aglomerație), condițiile de mediu nefavorabile (frig, umiditate, ventilație slabă) și expunerea la iritanți (fum de țigară, praf) pot slăbi sistemul imunitar și pot crește susceptibilitatea la infecție și severitatea manifestărilor clinice.22
• Transmitere: tusea de canisă este extrem de contagioasă. Transmiterea se realizează în principal prin:

• • Aerosoli: Inhalarea picăturilor respiratorii eliminate prin tuse sau strănut de către un câine infectat.
  • Contact direct: Contact nas-la-nas, lins între câini.
  • Obiecte contaminate: Contactul cu suprafețe, boluri de apă/hrană, jucării, cuști, așternuturi, mâini sau haine contaminate cu secreții respiratorii. Bordetella poate supraviețui pe suprafețe până la 48 de ore. Răspândirea este favorizată în medii cu densitate mare de câini, cum ar fi canisele, adăposturile, pensiunile, parcurile pentru câini, expozițiile canine și clinicile veterinare.

• Perioada de incubație și contagiozitate : Perioada de incubație (timpul de la expunere până la apariția semnelor clinice) este de obicei de 2-10 zile, dar poate varia în funcție de agentul patogen implicat (ex: 2 zile pentru gripă, până la 6 săptămâni pentru jigodie). Un aspect extrem de important este faptul ca pot fi contagioși și pot răspândi infecția înainte de a manifesta ei înșiși semne de boală. Aceasta face controlul bolii extrem de dificil, în special în colectivități, deoarece izolarea bazată doar pe prezența simptomelor nu este suficientă pentru a preveni răspândirea inițială. Durata eliminării agenților patogeni (perioada de contagiozitate) este de obicei de 5-10 zile după apariția semnelor, dar poate fi semnificativ mai lungă pentru anumiți patogeni precum Bordetella bronchiseptica (până la 1-3 luni), Mycoplasma spp. și virusul jigodiei (până la 4 luni).

B. Pneumonie

• Pneumonia reprezintă inflamația țesutului pulmonar profund, afectând alveolele (micii saci de aer unde are loc schimbul de gaze) și/sau interstițiul (țesutul de susținere dintre alveole). Poate fi o boală primară sau o complicație secundară a altor afecțiuni respiratorii (ex: tuse de canisă severă, bronșită cronică, colaps traheal), aspirației de conținut gastric sau material străin, bolilor cardiace sau problemelor sistemice care compromit imunitatea.
• Cauzele pneumoniei sunt diverse:

• • Bacteriană: Frecvent secundară altor procese care compromit apărarea pulmonară: infecții virale, aspirație (vomă, regurgitare, disfuncție laringiană/faringiană, megaesofag, administrare forțată de lichide/medicamente), imunosupresie, boli cronice. Agenții bacterieni pot pătrunde prin inhalare. Datorită riscului de rezistență la antibiotice, cultura și antibiograma din probe de lavaj traheal/bronhoalveolar sunt puternic recomandate, în special în cazurile severe sau nosocomiale.
  • Virală: Unele virusuri pot cauza pneumonie primară sau pot predispune la pneumonie bacteriană secundară prin lezarea epiteliului respirator.
  • Fungică (micotică): Mai puțin frecventă, adesea asociată cu anumite regiuni geografice. Pot cauza tuse cronică și, în cazul histoplasmozei, limfadenopatie hilară care poate comprima căile aeriene.
  • Parazitară: Infestarea cu paraziți pulmonari specifici (ex: Aelurostrongylus) sau migrarea larvelor altor paraziți (ex: Toxocara canis) prin plămâni poate induce inflamație și tuse. Infecții protozoarice (ex: Neospora caninum, Toxoplasma gondii) pot cauza ocazional pneumonie.
  • Prin aspirație (pneumonie ab ingestis): Rezultă din inhalarea de material străin în plămâni – conținut gastric (acid), alimente, apă, medicamente administrate incorect. Materialul iritant chimic (acid gastric) provoacă o pneumonită inițială, care este frecvent urmată de o infecție bacteriană secundară din cauza bacteriilor aspirate din orofaringe sau stomac. Factorii de risc includ voma/regurgitarea, anestezia generală, disfuncțiile laringiene/faringiene, megaesofagul, hrănirea/medicarea forțată.

• Indiferent de cauză, procesul inflamator din pneumonie duce la acumularea de exudat (lichid inflamator, celule imune – neutrofile în pneumonia bacteriană, eozinofile în cea parazitară/fungică/alergică, fibrină, detritusuri celulare) în spațiile alveolare și interstițiale. Această acumulare îngreunează sau blochează schimbul normal de gaze (oxigen și dioxid de carbon) între alveole și capilarele pulmonare, putând duce la hipoxemie (nivel scăzut de oxigen în sânge) și hipercapnie (nivel crescut de dioxid de carbon). 
• Semne clinice: Semnele de pneumonie sunt adesea mai severe decât cele ale unei infecții respiratorii superioare necomplicate și reflectă afectarea pulmonară profundă. Acestea pot include:

• • Tuse: Adesea umedă, productivă, deși poate fi și uscată inițial.
  • Febră: Temperatură rectală crescută (>39.2-39.5 °C).
  • Letargie / depresie: Lipsă de energie, apatie.
  • Scăderea apetitului / anorexie: Refuzul hranei.
  • Tahipnee / dispnee: Respirație rapidă și/sau dificilă, efort respirator crescut, respirație abdominală, posibil respirație cu gura deschisă sau poziție ortopneică (stat în picioare sau șezut cu gâtul extins).
  • Secreții nazale purulente: Galben-verzui.
  • Auscultație pulmonară: Pot fi prezente raluri crepitante (crackles) sau wheezing, sau sunete pulmonare diminuate în anumite zone.

II. Boli Cardiace

Afecțiunile inimii pot duce la tuse prin mecanisme diferite, fie prin acumularea de lichid în plămâni, fie prin compresia mecanică a căilor aeriene.

1. Insuficiență cardiacă congestivă stângă

• Cea mai frecventă cauză la câinii de talie mică și vârstnici este boala valvulară degenerativă mixomatoasă, cunoscută și ca endocardioză sau insuficiență mitrală cronică. Aceasta implică degenerarea valvei mitrale (și uneori tricuspide), ducând la regurgitare (reflux de sânge). La câinii de talie mare, cauza principală este adesea cardiomiopatia dilatativă, o boală a mușchiului cardiac caracterizată prin dilatarea ventriculelor și scăderea contractilității. Alte cauze mai rare includ malformații congenitale, endocardita infecțioasă, etc.
• Semne clinice: Semnele clinice reflectă acumularea de fluid în plămâni și scăderea debitului cardiac:

• • Tuse: Adesea descrisă ca fiind moale, umedă, deși poate fi și uscată inițial. Poate fi mai accentuată noaptea sau în perioadele de repaus.
  • Tahipnee / dispnee: Creșterea frecvenței respiratorii (în special în repaus sau somn) este adesea primul și cel mai fiabil semn observat de proprietari. Respirație dificilă, superficială sau efort respirator crescut.
  • Intoleranță la efort: Oboseală rapidă la plimbare sau joacă.
  • Letargie / slăbiciune: Lipsă de energie.
  • Sincopă (leșin): Pierderea temporară a conștienței, mai ales la efort sau excitație.
  • Neliniște: Agitație, dificultate în a găsi o poziție confortabilă.
  • Auscultație: Medicul veterinar poate detecta un suflu cardiac, aritmie, galop cardiac și/sau raluri pulmonare crepitante (indicând edem).

2. Cardiomegalie cu compresie bronșică

• În stadiile avansate ale bolilor cardiace care duc la mărirea inimii, în special dilatarea atriului stâng, acesta poate comprima fizic bronhiile principale, care trec în imediata apropiere. Această compresie mecanică irită receptorii de tuse din peretele bronșic, declanșând tusea. 
• Tusea poate fi uscată și iritativă, similară celei din bolile căilor aeriene (ex: bronșită, colaps), fiind adesea declanșată de excitație sau presiune pe gât. Prezența unui suflu cardiac intens și a cardiomegaliei severe pe radiografii/ecocardiografie susțin acest diagnostic.

3. Dirofilarioză (boala viermilor cardiaci)

• Infecția este cauzată de parazitul Dirofilaria immitis. Transmiterea se face exclusiv prin înțepătura țânțarilor infectați, care inoculează larve infestate în gazda canină. Larvele migrează și se dezvoltă în adulți în arterele pulmonare și, în infestări masive, în inimă.
• Prezența viermilor adulți în arterele pulmonare provoacă leziuni severe, inflamație cronică, îngroșarea peretelui vascular și tromboză. Aceste modificări duc la hipertensiune pulmonară (creșterea presiunii în arterele pulmonare), care suprasolicită ventriculul drept, putând duce în timp la insuficiență cardiacă dreaptă. Moartea viermilor (spontană sau indusă de tratament) poate elibera fragmente, provocând reacții inflamatorii severe și tromboembolism pulmonar – blocarea vaselor pulmonare de către cheaguri sau fragmente de viermi. Tusea este un simptom comun, rezultat din inflamația cronică a căilor aeriene și a parenchimului pulmonar, hipertensiunea pulmonară. Hemoptizia (tusea cu sânge) poate apărea din cauza leziunilor vasculare.
• Semne clinice: Spectrul clinic este larg, de la asimptomatic în infestările ușoare sau incipiente, până la boală severă și chiar fatală. Semnele comune includ:

• • Tuse cronică: Poate fi uscată sau productivă, uneori cu sânge.
  • Intoleranță la efort.
  • Scădere în greutate.
  • Tahipnee / dispnee.
  • În cazuri avansate, pot apărea semne de insuficiență cardiacă dreaptă: ascită (acumulare de lichid în abdomen), distensie venoasă jugulară, edeme periferice.
  • Sindromul caval (o urgență medicală) apare în infestări masive, când viermii blochează fluxul sanguin prin vena cavă și valva tricuspidă, ducând la colaps, anemie hemolitică și hemoglobinurie.

III. Boli ale căilor aeriene

Aceste afecțiuni implică probleme structurale sau inflamatorii la nivelul traheei, bronhiilor sau laringelui/faringelui.

A. Bronșită cronică canină

• O afecțiune inflamatorie cronică a bronhiilor și bronhiolelor, caracterizată clinic printr-o tuse persistentă (prezentă în majoritatea zilelor) timp de cel puțin 2 luni consecutive, în absența unei alte cauze identificabile (infecție activă, insuficiență cardiacă, neoplazie, etc.). Este considerată un diagnostic de excludere.
• Semnalment: Afectează tipic câinii de vârstă medie spre înaintată (frecvent peste 5-8 ani). Mulți pacienți sunt supraponderali sau obezi, obezitatea fiind un factor agravant important.
• Semne clinice:

• • Tuse Cronică: Acesta este semnul clinic prezent în majoritatea zilelor, de cel puțin 2 luni. Tusea este adesea aspră, „hârâită”, putând fi productivă (urmată de înghițire sau eliminare de mucus) sau neproductivă.
  • Exacerbare la efort/excitație: Tusea se agravează adesea în timpul sau după efort fizic, la trezire sau la excitație.
  • Intoleranță la efort: În cazurile mai severe, câinii pot obosi mai repede.
  • Stare generală: Majoritatea câinilor cu boala necomplicată sunt altfel sănătoși, vioi, cu apetit normal și fără febră. Prezența semnelor sistemice (letargie, febră, anorexie) sugerează o complicație (ex: pneumonie) sau un alt diagnostic.

B. Colaps traheal

• O afecțiune degenerativă progresivă a inelelor cartilaginoase ale traheei, caracterizată prin pierderea rigidității și aplatizarea acestora. Acest lucru duce la îngustarea lumenului traheal și la un colaps (închidere parțială sau totală) în timpul respirației. Colapsul poate afecta porțiunea cervicală (din gât), porțiunea intratoracică sau ambele. Frecvent, este asociat și cu colapsul bronșic, indicând o slăbiciune generalizată a căilor aeriene.
• Cauza primară este considerată a fi o anomalie congenitală sau degenerativă a cartilajului traheal, ducând la pierderea rigidității. Factorii secundari care contribuie sau exacerbează colapsul includ:

• • Obezitatea: Crește presiunea extratoracică și intratoracică.
  • Inflamația cronică a căilor aeriene (ex: bronșita cronică): Tusea cronică și inflamația pot slăbi și mai mult structurile traheale.
  • Boli cardiace: Cardiomegalia poate comprima traheea intratoracică.
  • Infecții respiratorii: Pot agrava inflamația.
  • Intubarea endotraheală: Poate irita traheea. 

• Semnalment: Afectează predominant câinii de talie mică și toy (Yorkshire Terrier, Pomeranian, Chihuahua, Pudel Toy, Shih Tzu, Pug), de obicei de vârstă medie spre înaintată, deși poate fi diagnosticată și la câini tineri în cazuri severe. Mulți pacienți sunt supraponderali sau obezi.
• Semne clinice: tuse – semnul clinic cel mai frecvent și caracteristic este o tuse uscată, zgomotoasă, adesea descrisă ca un „sunet de gâscă” („goose honk”).

Pentru mai multe detalii, puteți accesa linkul: Coughing in Small Animal Patients – PMC

Opțiuni de tratament

Tratamentul pentru tusea de canisă variază semnificativ în funcție de severitatea semnelor clinice, de agenții patogeni implicați (dacă sunt identificați) și de starea generală de sănătate a câinelui. Obiectivele principale ale tratamentului sunt ameliorarea simptomelor (în special tusea), prevenirea complicațiilor (cum ar fi pneumonia), asigurarea confortului pacientului și reducerea riscului de transmitere a infecției.

Managementul cazurilor ușoare (necomplicate)

Majoritatea cazurilor de tuse de canisă sunt ușoare și autolimitante, rezolvându-se de la sine în 7-14 zile, similar unei răceli comune la om. Pentru acești pacienți, tratamentul se concentrează pe îngrijirea suportivă la domiciliu:  

• Repaus: Limitarea exercițiilor fizice și a excitației este crucială, deoarece acestea pot agrava tusea și iritația căilor respiratorii. Asigurați un mediu liniștit și calm pentru recuperare.  
• Hidratare: Asigurați acces constant la apă proaspătă. O bună hidratare ajută la fluidizarea secrețiilor respiratorii.  
• Mediu umidificat: Utilizarea unui umidificator sau expunerea controlată la abur (ex. ținerea câinelui în baie în timp ce curge un duș fierbinte timp de 10-15 minute) poate ajuta la calmarea căilor aeriene iritate și la fluidizarea mucusului.  
• Evitarea iritanților: Protejați câinele de fum (țigară, etc.), praf, aerosoli puternici sau alți iritanți respiratori.  
• Utilizarea hamului: Înlocuiți zgarda cu un ham pentru plimbări, pentru a evita presiunea directă pe trahee, care poate declanșa tusea.  
• Nutriție adecvată: Oferiți o hrană de bună calitate pentru a susținea sistemul imunitar. Uneori, hrana umedă sau ușor încălzită poate fi mai apetisantă. Probioticele pot fi considerate pentru susținerea sănătății intestinale și imunitare. Mierea (în cantități mici, dacă este aprobată de veterinar și câinele nu este diabetic sau pui foarte mic) poate avea un efect calmant asupra gâtului iritat.  

Medicația în cazurile ușoare:

• Antitusive (medicamente contra tusei): Dacă tusea este severă, persistentă și neproductivă (uscată), împiedicând odihna câinelui și a proprietarului, medicul veterinar poate prescrie un antitusiv. Opțiunile comune includ opioide precum hidrocodona (adesea considerată foarte eficientă ) sau butorfanolul (care are și efect sedativ). Codeina este o altă opțiune. Este crucial ca antitusivele să nu fie utilizate dacă există suspiciune de pneumonie sau dacă tusea este productivă, deoarece tusea ajută la eliminarea secrețiilor din plămâni. Nu administrați niciodată medicamente de tuse de uz uman fără aprobarea explicită a medicului veterinar, deoarece multe pot fi toxice pentru câini.  
• Antibiotice: În cazurile ușoare, necomplicate, care sunt adesea declanșate de virusuri, antibioticele nu sunt necesare și nici recomandate. Utilizarea inutilă a antibioticelor contribuie la dezvoltarea rezistenței antimicrobiene. Antibioticele sunt rezervate pentru cazurile în care există dovezi clare sau suspiciuni puternice de infecție bacteriană primară sau secundară (ex. febră persistentă, secreții nazale/oculare purulente, letargie, semne de pneumonie) sau în situații cu risc crescut (ex. adăposturi, câini imunocompromiși).  

Tratamentul cazurilor severe (complicate/pneumonie)

Câinii care dezvoltă semne de boală severă sau complicații precum pneumonia necesită o abordare terapeutică mai agresivă, adesea incluzând spitalizare.

• Antibiotice: Acestea sunt indicate în mod clar atunci când există semne de pneumonie bacteriană sau infecție bacteriană secundară semnificativă. Alegerea antibioticului ar trebui, ideal, să se bazeze pe rezultatele culturii și antibiogramei obținute din lavaj traheal sau bronhoalveolar (BAL). În așteptarea rezultatelor sau dacă recoltarea probelor nu este posibilă, se inițiază tratament empiric cu antibiotice cu spectru larg și bună penetrare în țesutul pulmonar. Opțiunile frecvent utilizate includ doxiciclina sau amoxicilină-acid clavulanic. Alte opțiuni pot include trimetoprim-sulfamidice, clindamicină, azitromicină sau fluorochinolone (ex. enrofloxacină), în funcție de caz și de suspectarea unor anumiți patogeni. Tratamentul antibiotic trebuie continuat de obicei timp de câteva săptămâni, adesea 1-2 săptămâni după rezoluția semnelor clinice și radiografice.  
• Terapie de Suport:
  • Fluidoterapie: Administrarea de fluide intravenos (IV) este necesară pentru câinii deshidratați, anorexici sau în stare critică.  
  • Oxigenoterapie: Suplimentarea cu oxigen este vitală pentru câinii cu hipoxemie (nivel scăzut de oxigen în sânge) sau dificultăți respiratorii severe (dispnee).  
  • Nebulizare: Administrarea de soluție salină sterilă sau, uneori, medicamente (antibiotice specifice precum gentamicina, mucolitice precum N-acetilcisteina) sub formă de aerosoli fini (nebulizare) poate ajuta la umidificarea căilor aeriene, fluidizarea secrețiilor și facilitarea eliminării acestora.  
• Medicamente antiinflamatoare: Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) pot fi utilizate pentru a reduce febra și inflamația în cazurile severe. Corticosteroizii sunt menționați uneori pentru reducerea inflamației căilor aeriene, dar utilizarea lor în infecții active este controversată și, în general, rezervată pentru afecțiuni non-infecțioase precum bronșita cronică, sau în cazuri selectate sub supraveghere strictă, după controlul infecției bacteriene.  
• Bronhodilatatoare: Medicamente care dilată căile aeriene (ex. teofilină, terbutalină) pot fi considerate în cazuri cu bronhospasm secundar demonstrat, dar rolul lor în tusea de canisă acută este limitat și nu reprezintă un tratament de primă linie.  
• Spitalizare: Cazurile severe, în special cele cu pneumonie și stres respirator, necesită adesea spitalizare pentru monitorizare intensivă și administrarea tratamentelor de suport (fluide IV, oxigen, antibiotice injectabile, nebulizare).  

Este esențial ca tratamentul să fie adaptat individual, sub îndrumarea medicului veterinar, pe baza severității bolii și a răspunsului pacientului.

Concluzie

Tusea la câini este un simptom complex, care poate semnala o gamă largă de afecțiuni, de la cele infecțioase și relativ ușoare, precum formele necomplicate ale tusei de canisă, până la condiții cronice, cum ar fi bronșita cronică sau colapsul traheal, sau chiar afecțiuni grave, potențial fatale, precum pneumonia severă sau insuficiența cardiacă congestivă.  

În concluzie, tusea la câini nu trebuie ignorată. Colaborarea strânsă între proprietarii atenți la semnele clinice și medicii veterinari care aplică o abordare strategică de diagnostic este cheia pentru a asigura bunăstarea și sănătatea pe termen lung a câinilor.