Analiza de urină (denumită și sumar de urină) este un test veterinar de bază, foarte util pentru a evalua sănătatea pisicilor. Prin examinarea unei probe de urină, medicul veterinar poate identifica din timp probleme ascunse ale rinichilor, infecții ale tractului urinar, diabet zaharat sau afecțiuni hepatice.
Acest articol explică pe înțelesul tuturor fiecare parametru urinar uzual și ce înseamnă rezultatele obținute, astfel încât atât proprietarii de pisici, cât și studenții la medicină veterinară aflați la început de drum să poată înțelege interpretarea analizelor de urină la pisică. Vom descrie fiecare parametru, ce indică valorile crescute sau scăzute și cum se corelează acestea între ele pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra stării de sănătate a pisicii.
Pentru început, iată principalele probleme de sănătate ce pot fi detectate printr-o analiză de urină, precum și indicatorii urinari asociați fiecăreia:
- Infecții urinare (cistită, pielonefrită): de obicei sugerate de prezența leucocitelor (globule albe) în urină, a bacteriilor sau a nitriților, indicând o posibilă infecție ce necesită tratament antibiotic.
- Boli renale: valorile anormale ale proteinelor în urină sau ale densității urinare (prea mică sau prea mare) pot indica o disfuncție a rinichilor. Rinichii sănătoși filtrează sângele și mențin echilibrul apei și al electroliților, deci modificările acestor parametri pot semnala suferință renală.
- Diabet zaharat: prezența glucozei și a corpilor cetonici în urină sugerează un nivel foarte ridicat al glicemiei, posibil un diabet zaharat care necesită investigații și îngrijire specifică.
- Afecțiuni hepatice: nivelurile anormale (crescute) ale bilirubinei sau urobilinogenului în urină pot semnala probleme ale ficatului sau obstrucții ale vezicii biliare (icter, hepatită, etc.).
Analiza de urină cuprinde evaluarea aspectului (culoare, claritate), măsurarea densității urinare, analiza chimică a urinei (pH, proteine, glucoză, cetone, bilirubină, urobilinogen, sânge, nitriți, etc.) și examinarea sedimentului urinar la microscop (pentru a identifica celule, cristale, bacterii și alte elemente). Să trecem acum în revistă fiecare parametru urinar important și semnificația lui.
Densitatea urinară (Greutatea specifică a urinei)
Densitatea urinară măsoară capacitatea rinichilor de a concentra urina, comparând greutatea unei cantități de urină cu greutatea aceleiași cantități de apă distilată. Practic, acest parametru indică cât de „concentrată” sau „diluată” este urina pisicii. Rinichii sănătoși ajustează concentrația urinei pentru a menține echilibrul apei în organism: elimină o urină mai diluată când pisica bea multă apă și o urină concentrată când pisica este deshidratată.
Valori normale: Pisicile, fiind animale carnivore care tind să conserve apa, au în mod normal urina destul de concentrată. Densitatea specifică normală a urinei la pisică este în jur de 1,020 – 1,040 (unități fără dimensiune). Aceasta corespunde, de regulă, unei culori galben-pai până la galben chihlimbar a urinei. Valorile pot varia de la un moment la altul – o pisică perfect sănătoasă poate elimina ocazional urină mai diluată (de exemplu, după ce a băut multă apă), dar în general densitatea ar trebui să fie cel puțin ~1,015 sau mai mare la un animal sănătos.
Densitate urinară crescută: O urină foarte concentrată (densitate ridicată, de exemplu >1,040) indică faptul că pisica elimină puțină apă prin urină. Acest lucru poate apărea fiziologic dacă pisica este ușor deshidratată sau nu a băut apă recent (de exemplu, prima urină de dimineață este mai concentrată). Pe de altă parte, o densitate urinară peste normal poate semnala și deshidratare semnificativă (de exemplu din cauza vărsăturilor, diareei sau a unei zile caniculare fără aport suficient de apă). În astfel de cazuri, rinichii concentrează la maxim urina pentru a conserva apa în corp. Densitatea foarte mare, asociată cu prezența glucozei în urină, se poate vedea uneori la pisicile diabetice (glucoza „îngroașă” urina și poate crește ușor densitatea).
Important: dacă pisica are densitatea urinară mare dar și semne de boală (letargie, apetit scăzut, vărsături), veterinarul va corela cu analize de sânge – o urină prea concentrată în prezența toxinelor crescute în sânge (azotemie) sugerează o problemă prerenală (deshidratare) sau renală.
Densitate urinară scăzută: O urină diluată (densitate mică, de exemplu <1,015) indică eliminarea unei cantități mari de apă prin urină. Dacă pisica a băut foarte mult (poate din cauza alimentației umede abundente sau a consumului mare de apă), o densitate mai redusă ocazional nu este neapărat alarmantă. Totuși, o densitate persistent scăzută, mai ales în prezența semnelor de consum excesiv de apă și urinare frecventă, poate indica incapacitatea rinichilor de a concentra urina. Afecțiuni renale cronice (insuficiența renală) se manifestă frecvent prin urină diluată, deoarece rinichii nu mai pot reține apa. Astfel, o densitate urinară <1,010 la o pisică deshidratată sau bolnavă este un semn anormal, putând fi cauzată de boală renală severă, diabet insipid, tulburări hormonale (hipertiroidism, boala Addison) sau administrare de diuretice.
Coroborare cu alți parametri: În practică, medicul va corela densitatea cu nivelul proteinelor urinare și cu analiza sângelui. De pildă, dacă densitatea este mică și totuși apar proteine în urină, acest fapt este îngrijorător – în mod normal, o urină diluată ar trebui să conțină și mai puține proteine, deci prezența proteinelor sugerează o problemă reală (nu doar o concentrare crescută). Invers, o urmă de proteină într-o urină foarte concentrată ar putea fi mai puțin gravă (poate fi vorba de o cantitate mică, „concentrată” aparent).
Rezumat: Densitatea urinară ne arată cât de bine funcționează rinichii în reglarea apei. Densitate mare = urină concentrată (deshidratare, volum mic de urină), densitate mică = urină apoasă (consum mare de apă sau rinichi care nu concentrează). Ideal, valorile trebuie interpretate în context: o pisică bolnavă cu urină foarte diluată ridică suspiciuni de boală renală.
pH-ul urinei (aciditatea urinară)
pH-ul urinar indică dacă urina este acidă, neutră sau alcalină (bazică). Scala pH merge de la 0 la 14, valorile sub 7 fiind acide, iar cele peste 7 alcaline. La pisici, care sunt animale carnivore, urina tinde să fie în mod normal ușor acidă spre aproape neutră. În general, pH-ul normal al urinei la pisică variază de la moderat acid până la ușor alcalin (aprox. 6,0 – 7,5), iar valorile extreme în afara acestor limite sunt mult mai probabil asociate cu o problemă de sănătate.
pH scăzut (urina acidă): Dacă pH-ul urinei este sub ~6,0 (urina foarte acidă), înseamnă că urina pisicii conține preponderent acizi. Unele diete bogate în proteine animale determină un pH mai acid al urinei – acest lucru poate fi intenționat în dietele speciale pentru pisici, deoarece un pH ușor acid (în jur de 6.2-6.4) este considerat optim pentru a preveni anumite pietre urinare. Totuși, un pH excesiv de acid (<5,5) poate favoriza apariția altor tipuri de cristale, cum ar fi oxalații de calciu. Un pH foarte acid poate apărea și în caz de acidoză metabolică (anumite boli ale rinichilor sau metabolismului) sau dacă pisica a stat mult timp nemâncată (post îndelungat, însoțit și de cetonurie).
pH crescut (urina alcalină): Dacă pH-ul este peste ~7,5, urina este alcalină (bazică). Un pH alcalin poate fi cauzat de dieta bogată în legume sau de suplimente care alcalinizează urina. Însă la pisici, cea mai frecventă cauză de pH anormal de alcalin este o infecție urinară cu bacterii ureazopozitive – anumite bacterii descompun ureea în amoniac, care ridică pH-ul urinei. Un exemplu este infecția cu Proteus sau Staphylococcus, care poate duce la pH alcalin.
Corelații clinice: Un pH urinar necorespunzător contribuie la formarea cristalelor și pietrelor urinare. În mod concret, struviții (fosfații amoniaco-magnezieni) – cristale comune la pisici – se formează mai ușor într-un mediu alcalin (pH peste 7). Pe de altă parte, oxalații de calciu (alt tip de cristale) tind să se formeze în urină acidă, la pH sub 6. Din acest motiv, pentru a preveni urolitiaza (pietrele urinare), se dorește la pisici menținerea pH-ului urinar în jurul valorii de 6,2 – 6,5, unde nici struviții, nici oxalații nu au condiții optime să precipite.
Interpretare pH în context: pH-ul urinei nu este, în sine, diagnostic, dar oferă indicii. Dacă o pisică prezintă cristale în sediment, medicul va verifica pH-ul: un pH alcalin + cristale tip „struvit” indică posibil o infecție urinară sau o dietă nepotrivită, în timp ce un pH foarte acid + cristale de oxalat poate indica predispoziție spre litiază oxalică (uneori legată de alimentație sau alte tulburări). De asemenea, dacă pH-ul este alcalin și sunt prezenți leucocite și bacterii, combinația sugerează clar infecție bacteriană urinară (bacteriile probabil au alcalinizat urina). În schimb, un pH moderat acid cu puține cristale poate fi doar efectul dietei bogate în proteine și nu neapărat un motiv de îngrijorare. Important de știut: dacă proba de urină stă mult timp înainte de analiză, pH-ul ei poate crește (bacteriile din mediu degradează ureea); de aceea, urina ar trebui examinată proaspăt recoltată pentru un pH relevant.
Rezumat: pH-ul urinar la pisici normal este ușor acid (~6-7). Urina acidă excesiv (pH mic) poate favoriza cristale de oxalat și indica probleme metabolice, urina prea alcalină (pH mare) poate favoriza struviții și apare frecvent în infecțiile urinare bacteriene. Menținerea pH-ului optim (~6,2-6,5) este esențială pentru a preveni formarea „nisipului” în urină. Dacă te întrebi ce înseamnă pH urinar la pisici în afara intervalului normal, răspunsul este: cel mai probabil fie o infecție, fie o dietă nepotrivită, fie o afecțiune metabolică, în orice caz, un motiv să consulți medicul veterinar pentru investigații.
Proteine în urină (Proteinurie)
În mod normal, proteinele nu ar trebui să se găsească decât în urme foarte mici în urina pisicii. Rinichii acționează ca un filtru care împiedică moleculele proteice mari (precum albumina) să treacă din sânge în urină. Proteinurie înseamnă prezența proteinelor în urină peste limita normală. La testarea cu bandeleta urinara (dipstick), rezultatul la proteine este adesea notat ca negativ, urme, +1, +2… în funcție de cantitate.
Absența proteinelor / urme minime: Acesta este rezultatul așteptat la o pisică sănătoasă – practic, urina normală are proteină negativă. Uneori, o urină foarte concentrată poate da un rezultat de urme sau +1 la proteine, fără să existe o boală, deoarece concentrația mare poate accentua puțin cantitățile mici de proteine care altfel nu s-ar detecta. În literatură se precizează că proteinuria ușoară într-o urină concentrată ar putea să nu fie motiv de îngrijorare imediată. Cu toate acestea, medicul va ține cont și de densitate: dacă urina este diluată și totuși apare proteină pozitiv, atunci cu siguranță situația nu este normală și necesită investigații.
Proteine crescute (proteinurie pozitivă): Un rezultat pozitiv (de exemplu +2, +3) indică o pierdere de proteine prin urină. Acest fenomen poate avea mai multe cauze, pe care le putem împărți în:
Cauze renale: afecțiuni ale rinichilor care afectează filtrele glomerulare sau tubii renali. De exemplu, glomerulonefrita (inflamația glomerulilor) sau boala renală cronică pot duce la „scurgeri” de proteine în urină. Practic, rinichiul nu reușește să rețină proteinele în sânge, semn că filtrarea este defectuoasă.
Cauze post-renale: inflamații sau sângerări pe traseul tractului urinar. Chiar dacă rinichii sunt sănătoși, prezența sângelui sau a puroiului (leucocitelor) în urină, de exemplu din cauza unei infecții a vezicii urinare, va face testul la proteine pozitiv, deoarece sângele și puroiul conțin proteine. Astfel, o infecție urinară severă sau o cistită hemoragică pot da proteinurie moderată secundar. De aceea, la interpretare, medicul verifică și sedimentul urinar: dacă sunt multe celule sanguine sau inflamatorii, proteinuria poate veni de acolo.
Cauze prerenale: situații în care în sânge există un exces de proteine mici ce trec filtrul (de exemplu, în febră mare, efort fizic extrem sau anumite boli ca mielomul multiplu). Aceste cauze sunt mai rare la pisici, dar teoretic posibile – organismul elimină pe cale renală surplusul de proteine circulante.
Corelare cu alți parametri: Pentru a decide semnificația proteinuriei, veterinarul ține cont de densitatea urinii (cum am menționat, proteina + într-o urină foarte diluată e un semn mai sigur de boală renală decât proteina + în urină concentrată). De asemenea, se pot recomanda teste suplimentare: Raportul proteină/creatinină urinară (UPC) oferă o măsurare mai exactă a cantității de proteine pierdute prin urină și se folosește pentru diagnosticarea și monitorizarea afecțiunilor renale. Un alt test este microalbumina urinară, detectează pierderi foarte mici de albumină în urină, fiind un marker precoce de afectare renală (poate ieși pozitiv înainte ca testul standard de proteine să devină pozitiv). Aceste teste sunt utile mai ales la pisicile la care se suspectează o boală renală incipientă, pentru confirmarea diagnosticului.
Rezumat: Proteinuria indică de obicei fie o problemă a rinichilor (dacă apare izolat, mai ales în urină diluată), fie o inflamație/hemoragie în tractul urinar (dacă coexistă cu multe celule în sediment). Pisica sănătoasă nu are proteine în urină, deci orice rezultat pozitiv trebuie interpretat cu atenție și, de regulă, investigat mai departe.
Glucoză în urină (Glicozurie)
Glucoza este zahărul din sânge (principala sursă de energie a organismului). În condiții normale, pisica nu ar trebui să aibă glucoză în urină, deoarece rinichii filtrează sângele și reabsorb complet glucoza filtrată. Apariția glucozei în urină se numește glicozurie și semnalează faptul că nivelul glicemiei a depășit capacitatea de reabsorbție a rinichiului. Pisica are un prag renal relativ ridicat pentru glucoză – când glicemia depășește aproximativ 240 mg/dL, tubii renali nu mai pot recupera toată cantitatea și surplusul de zahăr „se varsă” în urină. (Pentru context, glicemia normală la pisică este ~80-120 mg/dL, însă sub stres poate crește temporar la 150-200 mg/dL fără ca glucoza să apară în urină.)
Glucoza absentă: Este situația normală – pe buletinul de analiză urinară va fi „glucoză: negativ”. Chiar și la o pisică ce a mâncat dulciuri (nu este indicat, dar ipotetic vorbind 😼), glucoza tot nu apare în urină decât dacă glicemia sare mult peste normal. Așadar, pisicile sănătoase nu au zahăr în urină.
Glucoză pozitivă în urină: Prezența glucozei indică aproape întotdeauna o hiperglicemie severă. Cea mai comună cauză este diabetul zaharat, o boală în care fie pancreasul nu produce suficientă insulină, fie celulele nu mai răspund la insulină, rezultatul fiind creșterea excesivă a glicemiei. Glicozuria este un semn clasic al diabetului zaharat, mai ales dacă este persistentă. Trebuie menționat că la pisici există și fenomenul de hiperglicemie de stres: când pisica este foarte stresată (de exemplu în clinică), adrenalina și cortizolul eliberați pot crește glicemia temporar la valori de 250-300 mg/dL. În unele cazuri, o pisică extrem de stresată poate avea tranzitoriu glucoză în urină fără să fie diabetică. Din acest motiv, dacă se găsește glucoză în urină, medicul va recomanda și măsurarea glicemiei din sânge imediat și eventual repetarea testului acasă, în mediu lipsit de stres, înainte de a confirma diagnosticul de diabet. Alte cauze posibile de glicozurie: administrarea de fluide cu glucoză intravenos (iatrogen) sau, foarte rar, boli ale tubilor renali (sindrom Fanconi) care împiedică reabsorbția glucozei.
Corelații și importanță clinică: Glicozuria este adesea însoțită de poliurie (pisica urinează mult) și polidipsie (bea multă apă). În diabetul zaharat, împreună cu glucoza apar frecvent și corpi cetonici în urină (discutăm imediat despre cetonurie). Glicozuria plus cetonuria la o pisică letargică, cu apetit scăzut, indică o posibilă cetoacidoză diabetică, o urgență medicală ce necesită tratament imediat. Dacă glucoza este singurul parametru alterat (fără cetone) și pisica nu are simptome, medicul va investiga totuși pentru diabet, dar va lua în considerare și stress-ul ca factor, repetând analizele. În orice caz, glucoza în urină nu este normală și necesită evaluare suplimentară a pisicii.
Rezumat: Glucoza apare în urină doar când glicemia pisicii este foarte mare. Cel mai adesea înseamnă diabet zaharat nediagnosticat sau necontrolat. Rar poate fi din stress intens sau probleme renale. Orice glicozurie ar trebui urmată de un control al glicemiei și consult veterinar, pentru a confirma cauza.
Bilirubină în urină (Bilirubinurie)
Bilirubina este un pigment galben-portocaliu produs prin degradarea hemoglobinei (din globulele roșii îmbătrânite). În mod normal, bilirubina este preluată de ficat, conjugată (procesată) și eliminată prin bilă în tractul digestiv. Nu ar trebui să existe bilirubină în urina pisicii sănătoase. Pisicile, spre deosebire de unele alte specii, au un prag renal înalt pentru bilirubină și rinichii lor nu excretă bilirubină în mod fiziologic. Prin urmare, orice bilirubină detectată în urina unei pisici este un semn de alarmă că ar putea exista o problemă. (La câini, o ușoară bilirubină în urină poate fi ocazional normală, la masculii de câine rinichiul poate excreta cantități mici de bilirubină, mai ales în urină concentrată. Însă la pisici acest lucru nu se întâmplă.)
Bilirubină negativă: Rezultat normal pentru pisică. Urina normală are culoare galbenă datorită altor pigmenți (urocromi), nu datorită bilirubinei. O pisică sănătoasă nu are bilirubină detectabilă pe strip.
Bilirubină pozitivă: Indică bilirubinurie, adică prezența pigmentului biliar în urină. Posibile cauze:
Afecțiuni hepatice: orice boală a ficatului care împiedică procesarea normală a bilirubinei poate duce la acumularea acesteia în sânge și eliminarea prin urină. De exemplu, hepatita, lipidoza hepatică (ficat gras la pisici), ciroza sau tumorile hepatice pot provoca bilirubină crescută în sânge, care ulterior se filtrează în urină.
Obstrucții biliare: dacă există o obstrucție pe căile biliare (calcul biliar, colangită, pancreatită ce compresează canalul coledoc, tumoră), bilirubina conjugată nu poate fi eliminată normal în intestin și se revarsă în sânge, apoi în urină. În aceste cazuri, pisica prezintă adesea și icter (colorarea în galben a mucoaselor) și bilirubina urinară va fi semnificativă.
Distrugerea globulelor roșii (hemoliză): într-o anemie hemolitică severă, un număr mare de eritrocite sunt distruse, eliberând hemoglobină ce se transformă în bilirubină. Ficatul poate fi depășit de cantitate, astfel bilirubina se acumulează în sânge și apare și în urină. Practic, bilirubina urinară poate fi un indiciu de hemoliză masivă (ex: reacție transfuzională, intoxicație cu ceapă la pisici, deși rară, sau alte cauze de anemie hemolitică).
Cauze false: urina foarte închisă la culoare sau contaminată poate da rezultate fals-pozitive la bilirubină, iar doze mari de vitamina C în organism pot da fals-negative. Aceste situații sunt însă mai puțin obișnuite.
Corelare cu alți parametri: Bilirubina urinară este adesea interpretată împreună cu urobilinogenul (vezi următoarea secțiune) și cu datele clinice (colorația icterică a pisicii, valori ale enzimelor hepatice la analizele de sânge). Prezența bilirubinei în urină împreună cu valori crescute de urobilinogen sugerează un proces hepatic activ sau hemoliză. În schimb, prezența bilirubinei fără urobilinogen (sau cu urobilinogen foarte scăzut) poate sugera o obstrucție a fluxului biliar, bilirubina nu ajunge în intestin să se transforme în urobilinogen. Oricum, orice bilirubinurie la pisică este considerată anormală și impune investigații suplimentare (analize de sânge, ecografie hepatică etc.).
Clinicianul va verifica și culoarea urinei: urinele cu bilirubină multă pot avea tentă portocalie-maronie (ca berea bruna) și fac spumă galbenă la agitare. Aceste indicii, deși observate la oameni, pot fi valabile și la animale. Însă uneori cantitatea de bilirubină în urină e mică și nu afectează vizibil culoarea, deci doar testul chimic o evidențiază.
Rezumat: În mod normal, pisicile nu au bilirubină în urină. Un rezultat pozitiv indică posibile probleme hepatobiliare sau hemoliză (globule roșii distruse). Este un semnal de alarmă ce trebuie corelat cu starea clinică a pisicii, de multe ori se detectează înainte ca proprietarul să observe icterul cu ochiul liber. Așadar, bilirubinuria la pisici necesită consult medical și analize suplimentare (de sânge, imagistice) pentru a identifica cauza subiacentă.
Corpi cetonici în urină (Ketonurie)
Corpii cetonici sunt produși chimici rezultați din metabolizarea grăsimilor, utilizați de organism ca sursă alternativă de energie atunci când celulele nu mai pot folosi eficient glucoza. Principalii cetonici sunt acetona, acetoacetatul și beta-hidroxibutiratul. În mod normal, pisica nu are cetone în urină. Ketonuria (prezența corpiilor cetonici în urină) apare ori de câte ori organismul arde cantități mari de grăsimi pentru energie, în loc să folosească glucoza.
Corpi cetonici absenți: Situația normală, testul în urină este negativ pentru cetone.
Corpi cetonici prezenți (cetonurie): Indică faptul că organismul pisicii se află într-o stare de metabolism al grăsimilor accentuat, asociată cel mai frecvent cu diabetul zaharat necontrolat. În diabet, celulele nu pot utiliza glucoza din sânge (din lipsa insulinei), așa că organismul începe să ardă grăsimi pentru energie, producând cetone care se acumulează. Cetonuria la o pisică diabeticǎ este un semn grav, deoarece poate progresa către cetoacidoză diabetică, o urgență medicală.
Alte cauze de cetonurie: înfometarea prelungită sau malnutriția severă, de exemplu, o pisică pierdută fără acces la hrană timp de multe zile ar putea dezvolta cetonurie. De asemenea, cetone pot apărea la pisici cu diete foarte restrictive în carbohidrați (deși rareori dieta singură la pisici duce la cetonurie, ele fiind oricum carnivore). Anumite tulburări metabolice sau hormonale pot provoca, de asemenea, cetonemie și cetonurie (ex: în șocul insulinic, supradozaj de insulină, ficatul produce cetone).
Corelare cu alți parametri: Cetonuria este aproape întotdeauna corelată cu glicozurie în cazul diabetului. Astfel, găsirea concomitentă a glucozei și cetonelor în urină este un indiciu foarte puternic pentru diabet zaharat și necesită intervenție imediată. Dacă apar cetone fără glucoză (situație mai rară), medicul va investiga alte cauze (post îndelungat, probleme hepatice de tip lipidoză etc.). Un aspect important: testele uzuale de urină detectează acetoacetatul și acetona, dar nu și beta-hidroxibutiratul (un alt tip de cetonă circulantă). De aceea, uneori, în cetoacidoza diabetică incipientă, cetonuria poate părea negativă (dacă predomină beta-hidroxibutiratul); însă, în astfel de cazuri, pisica are oricum semne clinice serioase și va fi testată suplimentar. Prezența cetonelor face urina mai acidă, de obicei pH-ul va fi scăzut.
Rezumat: Cetonele în urină semnalează că pisica folosește grăsimi pe post de combustibil energetic. Principalul context este diabetul zaharat (când nu se poate folosi glucoza), dar se pot vedea și în înfometare severă. Cetonuria este un semn serios, mai ales dacă e asociată cu glicozurie, necesitând tratament rapid (pentru a preveni cetoacidoza care poate fi fatală).
Leucocite în urină (Piurie)
Leucocitele din urină reprezintă globulele albe (celulele albe ale sângelui) care ajung în tractul urinar. În mod normal, o pisică nu ar trebui să aibă decât maxim câteva leucocite per câmp microscopic în sedimentul urinar (<5 leucocite per câmp la mărire 400x este considerat normal). Practic, testul standard (bandeleta) la leucocite ar trebui să fie negativ pentru o urină normală. Detectarea leucocitelor în urină se numește piurie și indică de obicei o inflamație sau infecție la nivelul tractului urinar.
Leucocite absente/rare: Rezultat normal. Dacă sedimentul arată 0-2 leucocite/câmp sau bandeleta este negativă, se consideră că nu sunt semne de infecție. Uneori, în probele recoltate liber (prin micțiune naturală), pot apărea câteva leucocite din contaminarea cu flora externă, un număr foarte mic poate fi nesemnificativ clinic. Important de reținut: testele tip strip pentru leucocite au fost concepute pentru uz uman și pot da rezultate fals-negative la pisici, deci un rezultat negativ nu exclude infecția complet. Dacă există suspiciuni (ex. pisica are simptome de cistită), medicul va examina oricum sedimentul la microscop și chiar poate recomanda o urocultură (cultura urinei) pentru a fi sigur.
Leucocite prezente (piurie): Dacă testul indică leucocite pozitive sau sedimentul evidențiază multe globule albe, înseamnă că undeva pe traiectul urinar există o inflamație. Cel mai adesea, piuria semnalează o infecție urinară bacteriană, leucocitele fac parte din reacția de apărare a organismului împotriva microbilor. Infecțiile vezicii urinare (cistite bacteriene) sau ale rinichilor (pielonefrite) determină, de regulă, apariția leucocitelor în urină în număr mare. Alteori, o inflamație sterilă (fără bacterii) poate da leucocite crescute, de exemplu, în cistita idiopatică felină (FIC) sau dacă există calculi ce irită mucoasa. În cazuri rare, leucocitele pot proveni din zone adiacente (contaminare din infecții genitale). Indiferent de cauză, un rezultat pozitiv la leucocite trebuie corelat cu celelalte date.
Corelații diagnostice: În majoritatea situațiilor, leucocitele apar împreună cu bacterii și uneori cu puțin sânge în urină, conturând imaginea unei infecții urinare. Prezența concomitentă a bacteriilor și a leucocitelor în sediment indică clar o infecție urinară bacteriană activă. În plus, testul de nitriți devine adesea pozitiv (vezi secțiunea despre nitriți) dacă infecția este cu anumite bacterii. Dacă leucocitele sunt prezente fără bacterii vizibile, medicul poate totuși suspecta o infecție cu germeni dificil de vizualizat la microscop sau o infecție sterilă/inflamație (cum e cistita idiopatică). În aceste cazuri, se poate face urocultură pentru confirmare. Trebuie spus că proba de urină obținută prin puncție vezicală (cistocenteză) este ideală pentru evaluare, fiind sterilă, orice leucocite și bacterii găsite provin sigur din vezică/rinichi. Dacă proba este colectată liber, câteva leucocite pot proveni din uretră sau vulvă și nu neapărat indică o problemă serioasă, deci interpretarea se face cu precauție.
Rezumat: Leucocitele (globulele albe) în urină indică de obicei o infecție sau inflamație urinară, practic puroi microscopic în urină. La pisici, cele mai frecvente cauze sunt infecțiile bacteriene ale tractului urinar (mai rare decât la câini, dar posibile, mai ales la pisici vârstnice) și cistita sterilă (în care leucocitele apar fără bacterii). Un test pozitiv la leucocite trebuie urmat de examinarea microscopică a sedimentului și, de multe ori, de o cultură bacteriană, pentru confirmarea infecției și identificarea tratamentului adecvat.
Hematii (sânge în urină, Hematurie)
Hematiile sau eritrocitele sunt globulele roșii din sânge. În mod normal, urina pisicii nu conține globule roșii, sau poate conține un număr foarte mic (maxim 0-5 hematii per câmp microscopic la mărire 400x este considerat normal). Hematuria înseamnă prezența sângelui în urină, vizibilă microscopic sau, în cazuri severe, chiar cu ochiul liber (urina capătă nuanțe roz-roșii sau prezență de cheaguri). Testul de urină (dipstick) la „sânge” detectează hematiile intacte, dar și hemoglobina (pigmentul din ele) sau mioglobina (din mușchi), deci un rezultat pozitiv semnalează posibila prezență a sângelui și trebuie corelat cu examenul microscopic al sedimentului.
Fără hematii (sânge negativ): Rezultatul normal. Urina limpede, galbenă, fără urme de sânge. Atenție că o urină foarte pigmentată (ex. portocalie intens) poate da rezultat fals pozitiv pe strip la „blood”, de aceea confirmarea la microscop e importantă.
Prezența hematiilor (hematurie): Dacă la microscop se văd hematii numeroase sau testul arată pozitiv, avem de-a face cu sângerare în tractul urinar. Cauze frecvente:
Infecții și inflamații: Cistita (inflamația vezicii urinare), fie ea bacteriană sau idiopatică, duce adesea la hematurie. Mucoasa vezicii inflamată sângerează ușor, deci urina conține eritrocite. Pielonefrita (infecție la rinichi) poate, de asemenea, provoca sânge în urină.
Urolitiaza (pietre urinare): Pietrele sau „nisipul” (cristalele) pot răni mucoasa tractului urinar. O piatră la rinichi sau în vezică are adesea muchii ascuțite care zgârie epiteliul urinar, provocând sângerare. Hematuria este un simptom comun al calculilor urinari la pisici și adesea este însoțită de urinare dificilă și dureroasă.
Tumori urinare: Formațiunile tumorale (ex. carcinomul de tranziție al vezicii, polipi) pot sângera și ele, determinând hematurie persistentă.
Traumatisme: O lovitură în zona lombară sau abdominală poate cauza sângerări la nivelul rinichilor sau vezicii. De asemenea, inserția unui cateter urinar traumatic poate duce la puțin sânge în urină temporar.
Coagulopatii: Tulburările de coagulare a sângelui pot face ca pisica să sângereze mai ușor, inclusiv în tractul urinar, chiar și fără o leziune majoră.
Recoltare prin cistocenteză: Merită menționat că dacă proba de urină a fost obținută prin puncția vezicii cu acul (cistocenteză), este foarte comun să apară câteva picături de sânge în probă din cauza procedurii. Acele câteva hematii nu reprezintă boală, ci un artefact de recoltare. De obicei, medicul recunoaște această situație coroborând cu faptul că restul parametrilor sunt normali și sângerarea este mică.
Corelarea datelor: Hematuria trebuie interpretată în contextul celorlalți parametri și al simptomelor clinice. Dacă în urină se găsesc și leucocite, și bacterii, atunci cauza probabilă este o infecție urinară care a produs inflamație și sângerare. Dacă se găsesc cristale și hematii, dar fără bacterii, e posibil ca „nisipul” (cristaluria) să fi cauzat iritație și micro-sângerări. Cantitatea de sânge poate varia: uneori urina are doar câteva hematii la microscop, alteori devine vizibil roșiatică. În infecții severe sau urolitiază, pisica poate elimina chiar cheaguri mici de sânge. Prezența concomitentă a proteinelor pe bandeletă este aproape automată dacă e sânge în urină, deoarece sângele conține proteine, deci proteinuria + hematurie indică adesea că proteinele provin din sângele pierdut, nu neapărat dintr-o boală renală primară. Medicii pot solicita și o ecografie abdominală dacă există hematurie, pentru a vizualiza vezica (să vadă eventuale pietre sau tumori).
Rezumat: Sângele în urină este un semn anormal numit hematurie, care indică o sângerare undeva în aparatul urinar. Cele mai des întâlnite cauze la pisici sunt: cistita (inflamație/infectie a vezicii), calculii urinari (pietre sau cristale care lezează mucoasa) și traumatismele. Orice episod de hematurie la pisică justifică un control veterinar, mai ales dacă pisica are și dificultăți la urinare sau durere. Chiar dacă uneori cauza este minoră (ex. cistită sterilă de stres care trece cu dietă și hidratare), alteori poate fi ceva grav (pietre ce pot bloca uretra, infecție renală, tumoră), deci nu ignorați sângele observat în litieră.
Cristale urinare (Cristalurie)
Cristalele urinare sunt depuneri microscopice de minerale care se pot forma în urină atunci când concentrația unor săruri depășește anumite praguri, mai ales dacă pH-ul urinei favorizează precipitația. Prezența cristalelor se notează la examenul microscopic al sedimentului și poartă numele de cristalurie. La câini și pisici, cele mai frecvente tipuri de cristale întâlnite sunt struviții (fosfat amoniaco-magnezian) și oxalații de calciu, dar pot apărea și urați, cistină, xantină, etc. Struviții la microscop au formă de prismă (asemănători unor „capace de sicriu”), iar oxalații de calciu dihidrați au formă de mici pliculețe (cvadratici cu X în mijloc), aceste forme pot ajuta la identificarea tipului de cristal.
Cristale absente: Un sediment fără cristale este de dorit, dar și prezența ocazională a câtorva cristale nu înseamnă automat boală. O urină lăsată la temperatura camerei prea mult timp poate dezvolta cristale la răcire, de exemplu. De asemenea, unele cristale pot apărea tranzitoriu după ce pisica a ingerat anumite medicamente sau alimente bogate în minerale, fără să existe o problemă reală. Așadar, absența cristalelor e ideală, dar prezența unui număr mic nu este neapărat alarmantă, mai ales dacă nu există și alte anomalii.
Cristale prezente (cristalurie): Când sedimentul arată cristale numeroase, trebuie analizat tipul de cristale și contextul:
Cristale de struvit: Sunt formate din fosfați amoniaco-magnezieni și apar tipic într-o urină alcalină (pH mai mare de 7). La câini, struviții se asociază aproape întotdeauna cu infecții urinare (bacteriile ureazopozitive alcalinizează urina și precipită struviții). La pisici însă, infecțiile urinare nu sunt atât de frecvente, dar chiar și așa pisicile fac struviți, la ele pot fi implicați alți factori cum ar fi dieta bogată în magneziu și fosfor sau predispoziții metabolice. Importanță: Struviții sunt cel mai comun cristal găsit la pisici și pot forma calculi (pietre) în vezică. Dacă se găsesc struviți în urină în cantitate mare, medicul va verifica pH-ul (de obicei va fi >7) și eventual va recomanda o dietă de dizolvare (hrană specială care acidifică ușor urina și are minerale reduse) sau tratament antibiotic dacă suspectează infecție. Vestea bună este că pietrele de struvit la pisică adesea se pot dizolva cu dieta potrivită, în decurs de câteva săptămâni.
Cristale de oxalat de calciu: Aceste cristale apar într-o urină mai acidă (pH sub ~6). Spre deosebire de struviți, calculii de oxalat de calciu nu se pot dizolva dietetic; odată formați, trebuie fie îndepărtați chirurgical, fie eliminați spontan (dacă sunt mici). Oxalații de calciu pot fi favorizați de diete excesiv de acidifiante sau bogate în calciu, dar și de anumite boli (hipercalcemie). Dacă în sediment se găsesc mulți oxalați, pH-ul e probabil acid și medicul poate recomanda o dietă ușor alcalinizantă și monitorizare. Pisicile predispose la oxalați sunt adesea de rasă precum Persana, Himalayana etc. (predispoziții genetice).
Cristale de urat/amoniu: Acestea pot indica probleme hepatice (cum ar fi șuntul portosistemic congenital la pisici, o boală rară). Apar în urină acidă sub formă de cristale maronii cu țepi (urat de amoniu). La pisici sunt foarte rare și dacă sunt depistate vor conduce la investigații hepatice.
Cristale de cistină: Sugerează o tulburare genetică a metabolismului proteinelor (pisica nu reabsoarbe un aminoacid, cistina). Foarte rar întâlnite, dar semnificative dacă apar (cristale hexagonale, în urină acidă).
Alte cristale: Există și alte tipuri (fosfat de calciu, carbonat de calciu, bilirubină, la pisici bilirubina cristalizată indică bilirubinurie mare, etc.). Acestea sunt mai puțin frecvente la pisici.
Cristalele și urolitiaza: Este esențial de înțeles că prezența cristalelor nu este sinonimă cu prezența pietrelor (calculilor). Multe pisici pot avea cristale (mai ales struviți) în urină fără să dezvolte niciodată pietre consistente, cristalele pot fi eliminate o dată cu urina, mai ales dacă pisica bea apă din abundență. Invers, o pisică poate forma calculi urinari chiar dacă la un anumit examen de urină nu s-au observat cristale (cristalele se pot forma episodic și pot scăpa detecției). Totuși, cristaluria persistentă este considerată patologică la pisici și poate predispune la urolitiază. De aceea, când medicul vede cristale în sediment, va recomanda adesea măsuri de prevenție: modificarea dietei (există diete veterinare speciale care dizolvă struviții sau previn oxalații), creșterea aportului de apă (prin hrană umedă, fântâni de apă pentru pisici) și, dacă e cazul, tratament antibiotic (în infecțiile asociate struviților).
Notă despre recoltare și procesare: Dacă proba de urină nu este examinată rapid, unele cristale (struviții) se pot forma spontan pe măsură ce urina se răcește. De aceea, un rezultat care arată cristale poate fi confirmat sau infirmat prin repetarea analizei pe o probă proaspătă. Medicul veterinar decide dacă cristalele găsite sunt relevante clinic, analizând tipul lor, cantitatea și contextul (pH, infecție, simptome).
Rezumat: Cristalele urinare sunt frecvent întâlnite la pisici, mai ales struviții și oxalații. Nu orice cristal înseamnă boală, dar cristalurie abundentă poate duce la „nisip” și pietre la pisică. pH-ul urinei este un factor-cheie: struviții apar pe urină alcalină, oxalații pe urină acidă. Dacă pisica are cristale, medicul va recomanda adesea dietă specială și hidratare crescută pentru a preveni complicațiile. Monitorizarea periodică a urinei devine importantă pentru pisicile cu istoric de cristalurie/urolitiază. În esență: hidratarea optimă și o alimentație echilibrată sunt cei mai buni prieteni ai pisicii în prevenirea cristalelor urinare.
Bacterii în urină (Bacteriurie)
Urina, în condiții normale, este sterilă cât timp se află în vezică și rinichi, adică nu conține bacterii sau alți agenți infecțioși. Bacteriuria înseamnă prezența bacteriilor în urină. La examinarea microscopică a sedimentului, bacteriile apar ca niște puncte sau bastonașe mici, adesea în mișcare. Un test de urină (bandeletă) nu detectează direct bacteriile, însă prezența lor poate fi inferată prin testul nitriților pozitiv (vezi secțiunea următoare) sau prin prezența leucocitelor și a turbidității urinei. Diagnosticul cert de infecție urinară se face prin urocultură, adică însămânțarea unei probe de urină pe medii de cultură pentru a vedea dacă cresc colonii bacteriene.
Bacterii absente: Urina sterilă este rezultatul normal. Dacă proba a fost recoltată prin cistocenteză (puncție sterilă a vezicii), atunci orice bacterie observată la microscop indică infecție. Dacă proba a fost recoltată liber (prinsă în recipinent când pisica urinează), pot apărea câteva bacterii de contaminare de la nivelul uretrei sau organelor genitale externe, de aceea, un număr foarte mic de bacterii în astfel de probe poate fi neconcludent.
Bacterii prezente (bacteriurie pozitivă): Dacă se văd bacterii clar la microscop (mai ales în proba sterilă), diagnosticul este de infecție urinară bacteriană, adică există germeni care se multiplică în tractul urinar. Cele mai frecvente bacterii implicate în infecțiile urinare la pisici sunt Escherichia coli (E. coli), Staphylococcus, Proteus, Enterococcus, asemănător cu infecțiile la oameni. Infecțiile urinare la pisici apar de obicei la animale cu rezistență scăzută sau probleme preexistente: pisici în vârstă, pisici diabetice, pisici cu boală renală cronică sau pisici cateterizate. Prezența bacteriilor este aproape întotdeauna însoțită de leucocite (puroi) în urină și de simptomatologie (urinare frecventă, dureroasă, eventual febră). Nitriții pot fi pozitivi pe strip dacă bacteria este de tipul care reduce nitrații din urină la nitriți (vezi mai jos).
Corelare și importanță: Odată constatată bacteriuria, medicul va prescrie antibiotice adecvate pentru a elimina infecția. Ideal, se face o urocultură cu antibiogramă pentru a alege antibiotic eficient. Infecțiile urinare netratate pot duce la complicații, cum ar fi pielonefrita (infecția rinichilor) sau, la motani, pot favoriza blocajul uretral dacă se formează și mucus/cristale. De reținut că în unele cazuri pot exista bacterii în urină fără semne clinice (bacteriurie asimptomatică), mai ales la pisicile în vârstă. Decizia de tratament depinde de context; totuși, în general, prezența bacteriilor nu este normală și, mai devreme sau mai târziu, va produce probleme, deci se recomandă eradicarea lor.
Rezumat: Bacteriile în urină indică o infecție urinară (atunci când proba e sterilă) și sunt de obicei asociate cu leucocite și simptome (urinare grea, deseori). Infecțiile urinare la pisici necesită tratament antibiotic adecvat și investigarea cauzei (dacă pisica are o boală de fond predispozantă, precum diabetul). Dacă testul arată nitriți pozitivi, este un indiciu indirect că există bacterii. Oricum, confirmarea se face ideal prin urocultură. Urina normală NU conține bacterii, orice evidențiere certă a lor este motiv de acțiune.
Urobilinogen
Urobilinogenul este o substanță rezultată în intestin prin acțiunea bacteriilor asupra bilirubinei din bilă. O parte din urobilinogen este reabsorbită în sânge și eliminată ulterior prin urină. În mod normal, în urina pisicii pot fi prezente urme foarte mici de urobilinogen (considerat în limite). Testele de urină detectează urobilinogenul în mod semnificativ când acesta este peste o anumită concentrație.
Nivel normal scăzut: Un rezultat de urobilinogen „normal” sau „0.2 mg/dL” (valorile mici) este considerat obișnuit și nu ridică probleme. De fapt, un rezultat negativ la urobilinogen nu are o semnificație clinică clară în medicina veterinară. Multe stripuri pot afișa „normal” chiar și atunci când nu detectează nimic.
Urobilinogen crescut: Un nivel mai ridicat de urobilinogen în urină poate apărea atunci când se produce mult bilirubină și aceasta ajunge în intestin (de exemplu, în caz de hemoliză sau boală hepatică cu bilirubină crescută). Practic, urobilinogenul urinar tinde să crească în paralel cu bilirubina, este un indiciu că ficatul procesează bilirubină și o parte este excretată renal. Valori crescute pot sugera afecțiuni hepatice (hepatită, insuficiență hepatică incipientă) sau o distrugere masivă a globulelor roșii (hemoliză) care generează mult bilirubină. Totuși, interpretarea nu este foarte specifică.
Urobilinogen foarte scăzut/absent: O teorie este că un rezultat total lipsit de urobilinogen ar putea indica obstrucție biliară (dacă bila nu ajunge deloc în intestin, nu se formează urobilinogen). Cu toate acestea, în practică, testul de urobilinogen nu este suficient de sensibil sau specific pentru a confirma așa ceva la animale. Pisicile cu obstrucții biliare vor avea oricum bilirubină urinară crescută și icter clinic, deci urobilinogenul aduce puține informații în plus.
De reținut: În medicina umană, urobilinogenul urinar are un rol mai clar în interpretarea icterelor. La pisici și câini însă, testul de urobilinogen este considerat mai puțin util, deoarece valorile normale sunt foarte mici și variațiile nu sunt consistente. Mulți medici veterinari nu pun accent mare pe acest parametru singular, ci îl privesc alături de bilirubină. Dacă bilirubina urinară e crescută, dar urobilinogenul este zero, atunci se ia în considerare posibilitatea unei obstrucții biliare (dar și alte explicații sunt posibile pentru urobilinogen zero). Dacă ambele sunt crescute, indică un proces hepatic sau hemolitic. Un urobilinogen moderat crescut cu bilirubina normală ar putea fi și dintr-o cauză intestinală (de exemplu, constipație severă care crește reabsorbția, deși la pisici e greu de corelat).
Rezumat: Urobilinogenul urinar provine din bilirubina prelucrată de bacteriile intestinale. Un nivel ușor prezent este normal. Creșteri pot apărea în boli de ficat sau hemoliză, iar absența completă ar putea sugera o obstrucție a căilor biliare, deși testul nu e foarte fiabil. În concluzie, urobilinogenul se interpretează împreună cu bilirubina: de unul singur rar oferă un diagnostic, dar completează imaginea unei posibile probleme hepatobiliare.
Nitriți în urină
Nitriții sunt compuși chimici care se pot forma în urină prin acțiunea bacteriilor. Anumite bacterii, în special bacilii Gram-negativi cum este E. coli, au capacitatea de a converti nitrații (prezenți în mod normal în urină proveniți din alimentație) în nitriți. Testul de urină are o pad specială care detectează nitriții și devine pozitiv dacă există o concentrație semnificativă. În mod normal, nitriții sunt absenți în urina pisicii.
Nitriți negativ: Aceasta este situația normală și indică fie lipsa bacteriilor, fie prezența unor bacterii care nu produc nitriți. La pisici, un rezultat negativ NU exclude complet infecția urinară, deoarece:
- Dieta pisicilor poate să nu conțină cantități mari de nitrați (ei fiind necesari pentru ca bacteriile să îi transforme în nitriți).
- Urina stă mai puțin timp în vezică la animale care urinează frecvent, deci poate nu a fost timp suficient pentru formarea nitriților.
- Unele bacterii (ex. Streptococcus, Staphylococcus) nu produc nitriți deloc.
De asemenea, testele de nitriți de pe bandelete sunt concepute pentru uz uman și nu sunt foarte sensibile la animale. Așadar, majoritatea infecțiilor urinare la pisici pot avea nitriți negativi și totuși bacteria să fie prezentă. Din acest motiv, medicii se bazează mai mult pe leucocite și pe cultura urinei pentru diagnostic, considerând testul de nitriți ca orientativ.
Nitriți pozitivi: Un rezultat pozitiv semnifică practic cert că există o infecție bacteriană activă în tractul urinar. Doar bacteriile pot produce nitriți în vezică, deci dacă sunt detectați, înseamnă că anumite bacterii (probabil E. coli sau rudele ei) sunt prezente în număr mare. Un test nitriți pozitiv, chiar și în absența leucocitelor pe strip, ar trebui urmat imediat de investigații pentru infecție (sediment, cultură). Frecvent, însă, nitriții pozitivi apar împreună cu leucocite și cu bacterii vizibile, deci confirmă clar infecția. Un fals pozitiv la nitriți este foarte puțin probabil, singura situație ar fi contaminarea probei cu un dezinfectant sau starea probei vechi (dar și atunci, prezența nitriților tot indică bacterii, chiar dacă din mediu). Practic, gândiți-vă la nitriți pozitivi ca la un bec roșu de alarmă pentru infecție urinară.
Legătura leucocite-nitriți: În multe manuale de medicină umană se spune că dacă ambele teste (leu și nit) sunt pozitive, probabilitatea infecției urinare este foarte mare. La pisici, valabilitatea e mai redusă, dar conceptul rămâne: leucocite + nitriți + eventual hematurie = infecție bacteriană aproape certă. Dacă doar nitriții sunt pozitivi, tot ar trebui suspectată o infecție incipientă (poate leucocitele nu au fost încă detectate sau testul lor a dat fals-negativ). Oricum, la cea mai mică suspiciune, veterinarul va face urocultură pentru confirmare și identificarea exactă a bacteriei, apoi va administra antibiotic țintit.
Rezumat: Nitriții în urină acționează ca un marker pentru infecții bacteriene. Dacă sunt pozitivi, aproape sigur pisica are o infecție urinară cu o bacterie ce produce nitriți. Dacă sunt negativi, nu exclud infecția, mai ales la pisici. Așadar, un test pozitiv e foarte util (confirmă infecția), dar un test negativ nu garantează absența acesteia. Veterinarul va corela cu leucocitele și cu examenul microscopic. În practică, nitriții sunt un parametru auxiliar, mulți medici pun mai mult accent pe leucocite și bacteriile la microscop pentru diagnostic, dată fiind sensibilitatea scăzută a testului la animale.
Sedimentul urinar (microscopia urinei)
Examenul sedimentului urinar reprezintă analiza microscopică a particulelor solide din urină. Pentru a obține sedimentul, proba de urină este centrifugată, lichidul de deasupra este înlăturat, iar depozitul de la fundul tubului (sedimentul) este pus pe o lamă și examinat la microscop. Acest pas este esențial pentru interpretarea completă a analizelor de urină, deoarece multe elemente (celule, cristale, bacterii) nu pot fi cuantificate doar prin testele chimice.
Un sediment urinar se împarte adesea în:
- Sediment „organizat” – componente biologice: celule sanguine, celule epiteliale, cilindri (agregați proteici formați în rinichi), bacterii, spermatozoizi (dacă e cazul la masculi), paraziți etc.
- Sediment „neorganizat” – cristale și precipitate amorfe de substanțe chimice.
Vom recapitula pe scurt principalele descoperiri la examinarea sedimentului și ce semnifică ele (unele au fost deja discutate în secțiunile anterioare, dar le sintetizăm aici):
Celule roșii (hematii): Prezența lor indică hematurie (sângerare). Poate proveni din rinichi, vezică sau uretră. Câteva hematii (<5 per câmp) sunt acceptabile, mai ales la pisici stresate sau dacă proba a fost recoltată cu acul. Un număr mare de hematii confirmă că este sânge în urină (cauze: infecții, cistită, litiază, traumă, tumori). În sediment, hematiile apar ca mici discuri translucide, ușor gălbui, uneori plisate dacă urina e concentrată.
Celule albe (leucocite): Prezența lor confirmă piuria (puroi microscopic). În sediment, leucocitele sunt puțin mai mari decât hematiile, au un interior granular. Mai mult de 5 leucocite/câmp denotă inflamație/infectie. Cauze: infecții urinare bacteriene (cele mai probabile), dar și inflamații sterile (cistită idiopatică, prezența de pietre). Un număr mic de leucocite (1-2) într-o probă recoltată liber poate fi contaminare și nu se consideră semn de boală.
Celule epiteliale: Pot fi celule ce provin din tractul urinar, de la nivelul vezicii urinare sau uretrei (celule de tranziție) ori chiar din exterior (celule scuamoase de la nivelul pielii sau vulvei, mai ales în probele prin micțiune). Câteva celule epiteliale se pot vedea aproape întotdeauna. Un număr crescut de celule epiteliale tranzitorii poate sugera o descuamare din vezică (posibilă inflamație, calculi sau rar tumori). În general, prezența lor nu este un motiv de alarmă decât dacă sunt foarte multe și arată anormal (caz în care medicul poate suspecta o problemă la nivelul mucoasei vezicale). La masculi întregi, se pot vedea și celule prostatice uneori. Celulele epiteliale scuamoase (largi, plate, eventual nucleu mic) indică adesea contaminare din tractul genital sau piele, nu au semnificație patologică.
Cilindri urinari (caste): Cilindrii sunt structuri cilindrice microscopice formate în rinichi, în tubii renali, din proteine și celule care se compactează acolo. Apar atunci când urina este foarte concentrată sau există proteinurie și celule în tubi. Tipuri de cilindri:
Cilindri hialini: transparenti, formați doar din proteine precipitate (mucoproteine Tamm-Horsfall). O cantitate mică poate apărea după exercițiu sau deshidratare, dar în general câțiva cilindri hialini nu sunt specifici.
Cilindri granulosi: conțin granulații (resturi de celule degradate). Indică adesea o afectare renală (posibil glomerulară sau tubulară). Prezența lor în număr mai mare sugerează boală renală cronică sau acută.
Cilindri celulari: pot fi cilindri eritrocitari (încorporaează hematii, semn de hemoragie în rinichi), cilindri leucocitari (încorporaează leucocite, semn de infecție/inflamație la nivel renal, cum e pielonefrita) sau cilindri epiteliali (conțin celule epiteliale renale, apar în necroze tubulare, intoxicații). Orice cilindri cu celule sunt semne de boală renală activă și nu apar în urina normală.
Cilindri ceroși: cilindri foarte refractili, cu capete tocite, apar din stagnarea îndelungată a cilindrilor granulari, semn de boală renală cronică avansată.
Cilindri grași: conțin picături de grăsime (uneori văzuți la pisici cu lipidurie sau diabet).
Cilindri bacterieni: rari, în pielonefrite severe pot fi cilindri care includ bacterii.
În concluzie, prezența cilindrilor în sediment, mai ales a celor granuloși și celulari, indică o suferință renală și trebuie corelată cu proteinuria și cu datele clinice. De exemplu, cilindrii leucocitari confirmă o infecție a rinichiului (pielonefrită) în loc de o simplă cistită.
Cristale: Am discutat pe larg la secțiunea anterioară. Sedimentul relevă tipul și cantitatea lor. Se raportează ca rare, moderate, numeroase, și tipul (struviți, oxalați etc.). Interpretare: Cristalele oferă indicii despre pH și predispoziții, dar nu echivalează direct cu pietrele, după cum am menționat. Dacă se văd cristale neobișnuite (urat de amoniu, cistină), acestea pot orienta diagnosticul către boli metabolice specifice (șunt portosistemic, cistinurie). Frecvent, se observă struviți ± oxalați, iar medicul va recomanda măsuri preventive.
Bacterii: Deja discutate, la microscop, bacteriile apar ca vibrații sau mișcări browniene ale particulelor foarte mici. Adesea sunt dificil de văzut dacă nu sunt în număr mare. Veterinarul poate folosi o colorație specială (Gram) pe sediment ca să confirme prezența bacteriilor dacă are dubii. Interpretare: Dacă proba e sterilă, orice bacterie = infecție; dacă proba e liberă, mici bacterii pot fi contaminanți, însă de obicei când există infecție se văd destul de mulți microbi plus leucocite asociate.
Alte elemente:
- Mucus: Fire de mucus pot apărea, mai ales la pisici cu cistită sau dacă proba a fost contaminată. Mucusul excesiv poate sugera iritație a tractului urinar.
- Spermatozoizi: La motanii necastrați sau recent castrați pot fi prezenți spermatozoizi în urină (dacă a avut ejaculare în apropierea recoltării). Nu au semnificație patologică, dar se pot confunda cu bacterii la un ochi neexperimentat.
- Fungi, drojdii: Rareori pot apărea drojdii (ciuperci) în urină, de obicei contaminare. Dacă însă există o infecție fungică urinară (extrem de rară la pisici), se văd hife fungice sau spori.
- Paraziți: Ocazional se pot observa ouă de paraziți în urină, cum ar fi Capillaria plica (un vierme al vezicii, rar la pisici de curte). De asemenea, microfilarii (larve) de Dirofilaria immitis (viermele inimii) pot apărea în urină dacă pisica are microfilaremie, însă cazurile sunt izolate.
- Artefacte: Polen, fibre textile, talc de pe mănuși pot fi uneori confundate cu structuri biologice, de aceea interpretarea sedimentului o face medicul/analistul cu experiență, care recunoaște aceste artefacte.
Rezumat: Examenul microscopic al sedimentului completează informațiile sumarului de urină. Aduce evidențe clare despre:
- Celule inflamatorii sau sânge (confirmând infecții, hemoragii).
- Cristale (indicând risc de urolitiază și orientând măsuri dietetice).
- Bacterii (confirmând infecția și necesitând tratament).
- Cilindri (o fereastră către sănătatea rinichilor, prezența lor indică boală renală).
- Alte elemente care pot apărea accidental.
Pentru un diagnostic corect, interpretarea tuturor acestor parametri se face în ansamblu. O analiză de urină bine efectuată și corect interpretată este extrem de valoroasă: poate descoperi boli în stadii incipiente (insuficiență renală, diabet) și poate ghida tratamentul în infecțiile urinare, prevenind complicațiile.
Concluzie
Sumarul de urină la pisici este un instrument accesibil și neinvaziv, care oferă informații bogate despre starea de sănătate. Pentru proprietari, cunoașterea semnificației principalilor parametri, de la densitate, pH, proteine și glucoză, până la leucocite, hematii, cristale și bacterii, îi poate ajuta să înțeleagă mai bine recomandările medicului veterinar și importanța monitorizării acestor valori. Pentru studenții la medicină veterinară, interpretarea analizelor de urină este o abilitate esențială: fiecare parametru „povestește” ceva despre pisică, iar puse cap la cap, aceste detalii conturează tabloul clinic. În final, un proprietar informat și un viitor medic bine pregătit înseamnă pisici mai sănătoase și probleme depistate la timp. Așadar, nu ezitați să discutați cu medicul despre analizele de urină ale pisicii, ele pot face diferența în menținerea pisicii dvs. fericite și sănătoase pe termen lung.