Esofagită și reflux gastroesofagian la câini și pisici: ghid complet

Pe scurt:

• Esofagita este inflamația esofagului (tubul care leagă gura de stomac) la animalele de companie, cauzată cel mai adesea de refluxul acid gastric (similar cu „arsurile la stomac” la oameni).
• Refluxul gastroesofagian apare atunci când conținutul acid al stomacului urcă în esofag și irită mucoasa. Aceasta este mai frecvent întâlnită la câini (în special la pui și la rasele cu botul scurt), dar poate afecta și pisicile.
• Simptomele tipice includ regurgitarea (eliminarea fără efort a hranei nedigerate), salivația excesivă, dificultatea la înghițire, scăderea poftei de mâncare, pierderea în greutate și, uneori, tuse sau semne de durere la nivelul gâtului.
• Tratamentul implică modificări alimentare (mese mici și dese, hrană moale, săracă în grăsimi) și medicamente prescrise de medicul veterinar pentru a reduce aciditatea gastrică, a proteja esofagul și a îmbunătăți motilitatea digestivă.
• Cu îngrijire și tratament la timp, majoritatea câinilor și pisicilor cu esofagită se pot recupera bine. Netratată, această afecțiune poate duce la complicații serioase precum stricturi esofagiene (îngustarea permanentă a esofagului) sau pneumonie de aspirație.

Introducere

Este întotdeauna îngrijorător să îți vezi animalul de companie suferind, mai ales când are probleme la înghițire sau când regurgitează mâncarea. Esofagita, inflamația esofagului, și refluxul gastroesofagian sunt probleme digestive care pot provoca mult disconfort atât câinilor, cât și pisicilor. Practic, este ca atunci când noi, oamenii, avem arsuri la stomac, însă animăluțele noastre nu ne pot spune prin vorbe ce simt. De aceea, este important ca proprietarii de animale să înțeleagă cauzele, simptomele și modul de tratament pentru aceste afecțiuni. În acest articol prietenos și cu explicații pe înțelesul tuturor, vom oferi un ghid complet despre esofagita și refluxul la câini și pisici, de la ce anume le provoacă, cum ne dăm seama că patrupedul are o problemă, până la ce putem face pentru a-l ajuta să se simtă mai bine și cum putem preveni aceste probleme în viitor.

Ce sunt esofagita și refluxul gastroesofagian?

Esofagita este termenul medical pentru inflamația sau iritarea mucoasei esofagului (conductul prin care alimentele trec din gură în stomac). Cu alte cuvinte, în esofag apare o leziune inflamatorie, iar acest lucru provoacă durere și disconfort la înghițire.

Refluxul gastroesofagian se referă la întoarcerea conținutului stomacului (alimente digerate parțial și acid gastric) înapoi în esofag. Acidul din stomac este foarte coroziv; dacă ajunge în esofag, care nu are o protecție la fel de puternică ca stomacul, poate cauza iritație și inflamație. Astfel, refluxul acid este una dintre cele mai frecvente cauze ale esofagitei la animale. Această afecțiune este uneori comparată cu boala de reflux gastroesofagian (BRGE) la oameni, care provoacă arsurile la stomac.

Atât câinii, cât și pisicile pot suferi de reflux gastroesofagian. La câini, refluxul și esofagita apar destul de des, în special la cățeii foarte tineri (care pot avea încă sfincterul esofagian imatur) și la anumite rase brahicefalice (cu botul scurt, precum Bulldog, Boxer etc.), care sunt predispuse la probleme de reflux. Pisicile, deși mai rar afectate, pot avea și ele episoade de reflux și esofagită, mai ales dacă există un factor declanșator precum o leziune sau îngustare a esofagului. Important de știut este că esofagita și refluxul nu sunt boli contagioase, ci afecțiuni interne care țin de anatomia și sănătatea sistemului digestiv al animalului.

Cauzele esofagitei și refluxului la câini și pisici

Esofagita are de obicei o cauză specifică ce irită sau lezează mucoasa esofagiană. Iată principalele cauze și factori de risc la animale:

• Refluxul acid gastric, Așa cum am menționat, refluxul gastroesofagian este cauza numărul unu a esofagitei. Apare când inelul muscular de la capătul esofagului (sfincterul esofagian inferior) nu se închide corect, permițând conținutului acid din stomac să urce în esofag. Refluxul poate surveni în timpul anesteziei (în special dacă animalul nu a fost ținut nemâncat suficient înainte de o intervenție, sau din cauza relaxării musculaturii sub anestezie), dar și în situații de stres sau spontan. Câinii tineri pot avea reflux mai des deoarece acel sfincter nu este încă pe deplin matur. De asemenea, câinii brahicefalici (cu capul și botul scurt) au un risc mai mare de reflux din cauza presiunilor anormale în căile respiratorii și digestive, fiind adesea predispuși și la hernie hiatală congenitală (o deschizătură lărgită în diafragmă prin care stomacul alunecă parțial în piept). Rasele cu hernie hiatală (ex. Bulldog) sunt predispuse la reflux.
• Vărsăturile cronice, Un câine sau o pisică ce vomită frecvent (de exemplu din cauza gastritei, pancreatitei sau a altor boli digestive) poate dezvolta esofagită, deoarece acidul gastric ajunge repetat pe esofag în timpul episoadelor de vărsătură. De aceea, animalele cu probleme de stomac netratate pot avea în timp și inflamații ale esofagului.
• Înghițirea de substanțe iritante sau corozive, Dacă un animal linge sau înghite ceva caustic (detergenți, substanțe chimice, acizi, obiecte foarte fierbinți ori alimente condimentate nepotrivite), aceste materiale pot arde mucoasa esofagului. Chiar și alimentele prea fierbinți pot provoca o arsură locală (de exemplu, mâncarea reîncălzită neuniform la microunde poate conține „puncte fierbinți” care să ardă esofagul). Astfel de arsuri chimice sau termice duc la esofagită severă.
• Obiecte străine rămase în esofag, Câinii, fiind adesea pofticioși și mâncăcioși, pot înghiți oase, jucării mici, bucăți de lemn, mingi sau alte corpuri străine care rămân blocate în esofag. Aceste obiecte pot zgâria și inflama peretele esofagian, ducând la esofagită și chiar la răni grave. La pisici este mai puțin comun, deoarece ele sunt mai selective cu ceea ce înghit, însă uneori pot rămâne blocate ace de cusut, ațe/șnururi (atrase de sfoară, panglici) sau oase de pește în gât. Un corp străin esofagian netratat la timp poate cauza inflamație severă și chiar perforarea esofagului.
• Medicamente administrate oral, Anumite pastile pot cauza iritații dacă se opresc în esofag. Un exemplu cunoscut este doxiciclina (un antibiotic) la pisici: dacă o pisică înghite o pastilă de doxiciclină fără suficientă apă sau mâncare, tableta poate rămâne lipită pe esofag, provocând o inflamație puternică și chiar strictură esofagiană (îngustare cicatricială). De aceea, veterinarii recomandă adesea să dai pisicii apă cu o seringă (fără ac) după administrarea unei pastile, ca să o ajuți să ajungă în stomac. Și la câini, capsulele sau pastilele luate “pe uscat” se pot lipi, mai ales la rasele mici, deci e bine să li se dea cu o bucățică de mâncare umedă.
• Complicații după proceduri medicale, Inserarea unei sonde de alimentație (tub de hrănire) ce trece prin esofag către stomac poate provoca reflux sau iritație locală, mai ales dacă tubul este menținut timp îndelungat. De asemenea, intervențiile chirurgicale în zona esofagului pot lăsa esofagul inflamat temporar.
• Alte cauze mai rare, Tumorile esofagiene (cancere) pot cauza inflamație și obstrucție. Anumite infecții pot fi implicate: de exemplu, la pisici infecția cu calicivirus (un virus respirator) poate în unele cazuri să afecteze și mucoasa esofagului. La câini, o infestare cu parazitul Spirocerca lupi (un vierme esofagian întâlnit în anumite regiuni tropicale/subtropicale) provoacă noduli în esofag și esofagită. Aceste cauze sunt însă neobișnuite.
• Predispoziții anatomice, Am menționat hernia hiatală congenitală la câini, care permite acidului să reflueze mai ușor. De asemenea, un megaesofag (dilatarea și pierderea motilității esofagului, uneori congenitală sau dobândită) poate duce la staza alimentelor în esofag și la regurgitare, ceea ce favorizează iritarea cronică a mucoasei esofagiene.

După cum se vede, există multe posibile cauze. În multe situații, refluxul acid este mecanismul final comun care produce leziunea. Important este ca medicul veterinar să identifice, pe cât posibil, cauza subiacentă (de exemplu, dacă a fost un corp străin, un medicament, o boală de stomac etc.), pentru a putea trata nu doar simptomele, ci și problema de bază.

Simptomele esofagitei și refluxului gastroesofagian

Semnele clinice ale esofagitei la câini și pisici pot varia de la foarte subtile la evidente, în funcție de gravitatea inflamației. Iată cele mai întâlnite simptome și comportamente pe care le pot observa proprietarii:

• Regurgitare, Acesta este simptomul clasic al esofagitei. Regurgitarea înseamnă eliminarea pasivă, fără efort, a alimentelor sau lichidelor înghițite, înainte ca acestea să ajungă în stomac. Practic, mâncarea nedigerată se întoarce pe gură brusc, uneori imediat după înghițire, fără greață și fără contracțiile puternice ale abdomenului pe care le vedem la vărsătură. Regurgitarea poate fi ușor de ratat deoarece se întâmplă rapid, fără prea multe „avertismente”, de exemplu, câinele sau pisica pur și simplu își lasă brusc capul în jos și scapă o cantitate de hrană nedigerată pe covor. Conținutul regurgitat are de obicei forma cilindrică (conformă cu esofagul) și poate fi acoperit de mucus. Atenție: regurgitarea nu este același lucru cu vărsătura.
• Vărsături, Deși regurgitarea este mai specifică esofagitei, unele animale cu reflux pot prezenta și vărsături adevărate (vomă). Voma este un proces activ: animalul are greață, salivează, își contractă abdomenul și elimină conținut din stomac (de obicei parțial digerat, amestecat cu lichide gastrice, uneori de culoare gălbuie dacă e bila implicată). La pisici, episoadele de vomă cu lichid gastric pot fi asociate cu refluxul. Un semn distinctiv: regurgitarea apare adesea la scurt timp după înghițire și fără efort, pe când vărsătura poate surveni și la mult timp după masă, cu efort vizibil.
• Salivație excesivă (hipersalivație), Un câine sau o pisică cu esofag inflamat poate saliva mult, deoarece înghițirea îi provoacă disconfort, iar saliva se poate acumula. Veți observa animalul bând și înghițind în mod repetat sau scurgându-i-se saliva din gură.
• Dificultate la înghițire (disfagie), Animalul poate încerca să înghită și să pară că ceva îl deranjează. Poate întoarce capul într-o parte când încearcă să înghită sau poate scuipa mâncarea. Un câine poate schelălăi sau plânge când înghite, din cauza durerii, iar o pisică poate mieuna plângător sau poate evita complet să mai înghită.
• Înghițit în sec repetat, În încercarea de a calma iritația din gât, animalele pot executa mișcări de înghițire în gol, de multe ori la rând, chiar dacă nu mănâncă sau beau în acel moment. Acesta este un semn de greață sau iritație esofagiană.
• Poziție anormală a capului și gâtului, Când îi este greu să înghită sau simte durere, un câine sau o pisică poate întinde gâtul și capul înainte sau în sus, într-o poziție nefirească. Această postură este o încercare de a alinia esofagul și de a reduce disconfortul la înghițire.
• Scăderea poftei de mâncare, Deoarece mâncatul devine dureros, animăluțul poate începe să mănânce mai puțin sau să fie foarte selectiv. De exemplu, poate evita crochetele tari și preferă hrana umedă, sau refuză complet să mai mănânce cantități normale. Pisicile cu esofagită adesea refuză hrana brusc din cauza asocierii mâncării cu durerea.
• Pierderea în greutate, Dacă problema persistă mai mult timp, animalul slăbește vizibil, din cauza aportului redus de hrană și a dificultății de a înghiți.
• Durere la nivelul gâtului, La palparea zonei gâtului/esofagului, un animal cu esofagită poate prezenta sensibilitate sau durere; de exemplu, câinele poate schelălăi dacă îi atingi gâtul, iar pisica poate fugi sau se poate feri.
• Letargie și depresie, Un animal care are dureri la înghițire va fi mai liniștit, apatic, evitând să se joace sau să interacționeze ca de obicei. Poate sta retras, cu capul în jos, părând abătut.
• Tuse și probleme respiratorii, Uneori, dacă refluxul a iritat laringele sau dacă o parte din conținutul regurgitat a fost inhalat accidental în trahee, pot apărea tuse sau strănuturi. Tusea seacă, mai ales după regurgitare, poate indica faptul că puțin lichid gastric a intrat pe căile respiratorii, provocând iritație. În cazuri mai grave, dacă survine pneumonie de aspirație (infecție pulmonară de la material inhalat), pot apărea tuse productivă, febră, respirație grea și letargie accentuată, acestea sunt semne serioase ce necesită tratament de urgență.
• Modificarea vocii, La câini, un reflux sever poate irita corzile vocale, astfel încât ați putea observa o schimbare a lătratului (devine răgușit sau mai slab). Acest lucru se datorează acidului care urcă suficient de sus încât să afecteze și gâtul.

Notă: Multe dintre aceste simptome nu sunt specifice doar esofagitei; de exemplu, tusea poate indica și boli respiratorii, iar lipsa poftei de mâncare are numeroase cauze. Totuși, regurgitarea combinată cu dificultatea la înghițire și salivația excesivă sunt indicii puternice ale unei probleme esofagiene. Dacă observi aceste manifestări la animalul tău, este important să consulți medicul veterinar pentru un diagnostic corect.

Un aspect important pentru proprietari este să distingă regurgitarea de vărsătură, deoarece informația despre cum își elimină animalul hrana îl ajută pe veterinar să identifice organul implicat. Regurgitarea sugerează o problemă în esofag (hrană care nu ajunge în stomac), în timp ce vărsătura sugerează o problemă gastrică sau intestinală. Dacă poți, notează detaliile episoadelor (cum arată conținutul eliminat, cât timp după masă s-a produs, ce făcea animalul înainte etc.) sau chiar filmează un episod, aceste informații pot fi foarte utile la consultație.

Diagnostic: Cum depistăm esofagita la animale?

Pentru a diagnostica esofagita sau refluxul gastroesofagian la câinele sau pisica ta, medicul veterinar va parcurge mai mulți pași:

1. Examenul clinic și istoricul medical: În primul rând, veterinarul va discuta cu tine despre simptomele observate și despre orice eveniment recent relevant. Fii pregătit să oferi informații precum: când au început problemele, dacă animalul a fost sub anestezie recent, dacă a înghițit ceva neobișnuit, dacă a luat medicamente, cât de des regurgitează sau vomită, și cum arată acele episoade. Apoi, medicul va examina animalul, verificând cavitatea bucală și gâtul (pe cât posibil), palpează zona gâtului pentru a vedea reacția la durere, și ascultă cu stetoscopul plămânii (în căutare de zgomote ce ar indica aspirație) și inima. Uneori, semne precum o ușoară inflamare a gâtului sau prezența de rale pulmonare (sunete anormale) pot sugera complicații.
2. Investigații de laborator: Analizele uzuale de sânge (hemoleucogramă, biochimie) și urină pot fi efectuate pentru a verifica starea generală a animalului și a exclude alte probleme. În esofagită în sine, aceste teste deseori ies în limite normale. Totuși, dacă s-a instalat o pneumonie de aspirație, analizele pot arăta semne de infecție (leucocite crescute, de exemplu). De asemenea, testele pot ajuta la identificarea unor cauze subiacente (de exemplu, un câine cu vărsături cronice ar putea avea pancreatită evidențiată de enzime pancreatice modificate).
3. Radiografii (Raze X): O radiografie toracică (la nivelul pieptului) poate fi recomandată. De obicei, radiografia simplă nu arată esofagita în sine, deoarece țesuturile moi nu apar clar. Totuși, poate evidenția indirect unele consecințe: de exemplu, prezența de aer sau lichid în esofag (indicând dilatație esofagiană), un obiect străin radioopac blocat, sau semne de pneumonie (infiltrate pulmonare) dacă a apărut această complicație. De asemenea, o radiografie poate arăta un megaesofag (esofag mult dilatat, plin cu alimente sau lichid) care poate fi cauza regurgitării.

O investigație radiologică avansată este tranzitul baritat (esofagograma cu bariu). Aceasta implică administrarea orală a unei substanțe de contrast (suspensie de sulfat de bariu) care apare albă pe radiografie. Veterinarul va face apoi radiografii seriate pe măsură ce bariul coboară pe esofag. Astfel se pot vedea ulcerații, îngustări (stricturi) sau tulburări de motilitate ale esofagului. În plus, dacă există reflux în timpul procedurii, se va observa bariul urcând din stomac în esofag. În unele cazuri, se poate recurge și la fluoroscopie (radiografie în timp real, ca un video) pentru a urmări mai clar refluxul și mișcările esofagului.

4. Endoscopia esofagiană: Aceasta este metoda de diagnostic de certitudine pentru esofagită. Endoscopul este un tub subțire, flexibil, dotat cu o cameră video la vârf, pe care medicul veterinar îl introduce cu grijă prin gura animalului (sub anestezie generală) pentru a vizualiza direct interiorul esofagului, stomacului și poate chiar o parte din intestinul subțire. Endoscopia permite vizualizarea leziunilor, medicul poate vedea dacă mucoasa esofagului este roșie, inflamată, cu ulcerații, dacă există un obiect străin care trebuie scos sau semne de cicatrizare. De asemenea, se pot preleva biopsii (probe de țesut) dacă se suspectează o infecție sau o boală specifică. Dacă este prezent un corp străin, în multe cazuri acesta poate fi îndepărtat pe loc, cu ajutorul endoscopului, evitând astfel o intervenție chirurgicală deschisă. Endoscopia este o procedură foarte utilă, însă nu este disponibilă în orice clinică veterinară (necesită aparatură specială și anestezie) și se efectuează de obicei la recomandarea unui specialist, mai ales dacă tratamentele inițiale nu au dat rezultat sau se suspectează complicații.
5. Diagnostic diferențial: Veterinarul va lua în considerare și alte afecțiuni care pot cauza simptome similare. De exemplu, bolile dentare sau ale cavității bucale pot îngreuna înghițirea; o durere severă în gât (faringită, amigdalită) poate semăna la manifestări; un corp străin blocat în gură sau faringe poate cauza salivație și dificultate la înghițire; iar bolile neurologice (care afectează nervii esofagului sau reflexul de înghițire) pot imita esofagita. Dacă regurgitarea este simptomul principal, medicul va investiga și posibilitatea unui megaesofag sau a unor tulburări neuromusculare. Prin examen clinic și teste, aceste posibilități vor fi fie confirmate, fie excluse.

Diagnosticul exact poate necesita combinația mai multor teste. În practică, dacă un animal prezintă semne ușoare și există suspiciune clară de reflux (de exemplu, un istoric de anestezie recentă sau de vărsături), medicul poate recomanda un tratament de probă pentru reflux/esofagită fără să recurgă imediat la investigații invazive. Însă dacă simptomele sunt severe sau nu se ameliorează cu tratamentul inițial, atunci investigațiile precum endoscopia devin necesare pentru a vedea ce se întâmplă exact în esofag.

Tratamentul esofagitei și refluxului gastroesofagian

Tratamentul are două direcții principale: (1) înlăturarea sau ameliorarea cauzei de bază (dacă este cunoscută) și (2) calmarea inflamației și protejarea esofagului pe perioada vindecării. Planul de tratament va fi stabilit de medicul veterinar în funcție de gravitatea situației și de starea generală a animalului. Iată componentele importante ale tratamentului și îngrijirii:

1. Dieta și modul de hrănire: Alimentația joacă un rol crucial în gestionarea refluxului și esofagitei. 

• • Hrană moale și blândă: Se recomandă trecerea la o dietă ușor de înghițit și de digerat. De exemplu, conservele pentru animale (hrană umedă) sau crochetele înmuiate în apă călduță. Textura moale cauzează mai puține zgârieturi pe esofag și alunecă mai ușor în stomac. 
  • Mese mici și dese: În loc de 1-2 mese mari pe zi, este indicat să împarți rația zilnică în 4-6 mese mai mici. Porțiile reduse pun mai puțină presiune pe stomac și reduc riscul ca acidul să fie împins spre esofag. 
  • Hrană săracă în grăsimi și moderată în proteine: Grăsimile din alimentație stimulează producția de acid gastric și întârzie golirea stomacului, ceea ce poate agrava refluxul. De aceea, veterinarii prescriu adesea diete veterinare speciale, hipolipidice (low-fat). Proteinele în exces pot de asemenea crește aciditatea, deci se alege o formulă echilibrată, ușor digestibilă. Există hrană comercială medicală, atât uscată cât și umedă, formulată pentru animale cu probleme gastroesofagiene. 
  • Poziția de hrănire: Pentru câinii cu tendință la regurgitare sau cu megaesofag, hrănirea într-o poziție verticală ajută gravitația să ducă hrana în stomac. Aceasta înseamnă să ții bolul la o înălțime confortabilă (de exemplu, pe un suport la nivelul pieptului câinelui) și să ții câinele cu labele din față ridicate sau într-un scaun special (tip “Bailey chair”) în timpul și după masă (circa 10-15 minute). La pisici, poate fi util să poziționezi bolul pe un suport mic, astfel încât capul să fie ridicat când mănâncă (există boluri înălțate pentru pisici). 
  • Evitarea hranei uscate dure și a recompenselor iritante: Nu oferi biscuiți foarte tari, oase sau jucării de ros în această perioadă, deoarece pot agrava leziunile esofagului. Recompensele ar trebui să fie moi (există treat-uri semiumede) sau se pot folosi bucățele din conserva dietetică. 
  • Hidratare adecvată: Asigură-te că animalul bea apă, dar uneori este util să limitezi consumul foarte mare de apă imediat după masă (la câini) deoarece stomacul prea plin de lichid poate favoriza refluxul. Pe de altă parte, la pisici, care pot evita apa când au dureri, le poți stimula hidratarea prin fântânițe de apă sau oferind apă cu puțin bulion slab pentru gust (fără condimente). Hidratarea ajută la diluarea acidului și la vindecare. 
  • Post alimentat temporar (dieta zero): În cazurile grave de esofagită, veterinarul poate recomanda oprirea hrănirii orale pentru 1-2 zile, pentru a lăsa esofagul să se “odihnească”. În acest timp, animalul poate primi fluide și nutrienți pe cale intravenoasă (perfuzie) sau printr-un tub de alimentație plasat direct în stomac (gastrostomă) ori intestin, ocolind esofagul. Această măsură extremă se aplică doar în situațiile severe, cum ar fi atunci când esofagul are ulcerații serioase și fiecare înghițitură provoacă leziuni suplimentare.

2. Medicamente pentru reducerea acidității gastrice: Scopul lor este de a face conținutul stomacului mai puțin coroziv, astfel încât dacă are loc reflux, să producă daune mai mici și să dea timp esofagului să se vindece. Două clase principale de medicamente se folosesc: 

• • Antagoniști H2 (blocanți ai histaminei H2): Aceste medicamente (cum ar fi famotidina sau ranitidina) reduc producția de acid în stomac. Ele acționează relativ rapid și sunt adesea primele folosite în cazuri ușoare sau moderate de esofagită. La câini, famotidina (Pepcid) este frecvent prescrisă; la pisici poate fi folosită de asemenea în doze ajustate. 
  • Inhibitori ai pompei de protoni (IPP): Medicamente precum omeprazolul (cunoscut și ca Prilosec) sau pantoprazolul sunt și mai puternice în reducerea acidului gastric, blocând mecanismul final de secreție a acidului în celulele stomacului. Acestea sunt adesea indicate în cazurile severe de reflux și esofagită, sau dacă H2-blocanții nu sunt suficient de eficienți. Omeprazolul se administrează de obicei o dată pe zi și poate dura câteva zile pentru efect optim. Este folosit atât la câini, cât și la pisici (doar sub supraveghere veterinară privind doza corectă). 
  • Notă: Uneori, veterinarul poate combina cele două tipuri pentru scurt timp (de exemplu, famotidină la început plus omeprazol pe termen mai lung), deși de regulă se alege una dintre scheme. Important este să nu administrezi niciun medicament animalului fără acordul medicului veterinar, deoarece dozajul și indicațiile la animale pot diferi de cele umane.

3. Medicamente pentru protejarea mucoasei esofagului: Un medicament des utilizat în acest scop este sucralfatul. Acesta este un agent care, în contact cu mucoasa lezată și cu acidul, formează un gel protector care “căptușește” esofagul și stomacul, acționând ca un bandaj local. Sucralfatul se administrează de obicei sub formă de suspensie (tableta se dizolvă în puțină apă până devine o pastă lichidă) pe care animalul o înghite. Astfel, se va așeza pe zonele inflamate și va oferi o perioadă de protecție, ameliorând durerea și permițând vindecarea mai rapidă. Sucralfatul trebuie dat la un anumit interval față de alte medicamente și mese (de exemplu, cu o oră înainte de hrănire sau două ore după), pentru a nu interfera cu absorbția altor medicamente.
4. Medicamente prokinetice (pentru motilitatea digestivă): Aceste medicamente ajută la accelerarea golirii stomacului și la creșterea tonusului sfincterului esofagian inferior, astfel încât șansa de reflux să scadă. 

• • Un exemplu este metoclopramidul, care stimulează contracțiile stomacului și intestinului, grăbind tranzitul. Este folosit la câini și la pisici, adesea în doze multiple pe zi sau chiar prin perfuzie lentă în cazuri severe de vomă. 
  • Alt prokinetic mai puternic este cisaprida. Cisaprida întărește considerabil contracțiile tractului digestiv și sfincterul esofagian. Nu se găsește ușor pe piață (este disponibilă doar prin farmacii specializate sau formule magistrale), dar este foarte eficientă în cazuri rezistente, mai ales la pisici. Veterinarul poate recomanda cisapridă dacă o consideră necesară pentru a controla refluxul. 
  • Aceste medicamente se folosesc cu precauție și sub supraveghere veterinară, deoarece au și ele potențiale efecte adverse (de exemplu, metoclopramidul poate provoca somnolență sau schimbări de comportament la unele animale).

5. Controlul durerii și inflamației: Esofagita poate fi dureroasă, așa că uneori este nevoie de analgezice pentru confortul animalului. 

• • Analgezice generale: Medicamente precum opioidele blânde (tramadol, de exemplu, la câini) pot fi prescrise pe termen scurt pentru a reduce durerea intensă la înghițire. Acestea se folosesc cu grijă la pisici (care sunt sensibile la multe analgezice). 
  • Anti-inflamatoare: Administrarea de corticosteroizi (precum prednison/prednisolon) pentru a reduce inflamația esofagului este controversată. Unii veterinari o iau în considerare mai ales în scop preventiv, pentru stricturi (teoretic, steroizii ar reduce formarea de țesut cicatricial). Însă steroizii au multe efecte adverse și pot încetini vindecarea sau crește riscul de infecții, așa că de regulă sunt evitați în esofagite, decât dacă există o indicație precisă și se consideră absolut necesar. În orice caz, asemenea decizii sunt la latitudinea medicului și sunt personalizate pe situația animalului. 
  • În plus, un remediu local menționat uneori în cazurile severe este administrarea orală (prin gavaj) a unui cocktail de antiacid cu anestezic local (de exemplu, un amestec lichid ce conține un antiacid și lidocaină vâscoasă). Acesta poate ameliora temporar durerea din esofag. Nu este o practică uzuală acasă, ci mai degrabă aplicată în clinică, la recomandarea medicului, pentru calmarea unui esofag foarte ulcerat.

6. Antibiotice: Ele nu sunt necesare în orice caz de esofagită, deoarece dacă nu există infecție, antibioticele nu ajută. Totuși, sunt situații când medicul veterinar va prescrie antibiotice: 

• • Dacă animalul are pneumonie de aspirație confirmată sau suspectată (de exemplu, are febră, se văd modificări pe radiografie, leucocitele sunt crescute), se vor administra antibiotice cu spectru larg pentru a trata infecția pulmonară. 
  • Dacă esofagita este severă și există risc de infecție secundară a mucoasei lezate (bacteriile din gură pot invada zonele ulcerate din esofag), un antibiotic poate fi dat preventiv pe termen scurt. 
  • Alegerea antibioticului depinde de situație (pot fi utilizate fluorochinolone, amoxicilină/clavulanat, de exemplu Clavamox, cefalosporine etc., conform infecției anticipate). Important e ca acestea să fie indicate doar de medic, la nevoie.

7. Intervenții în caz de complicații sau cauze speciale:

• • Dacă esofagita a dus la formarea unei stricturi esofagiene (cicatrizare care strâmtează esofagul, manifestată prin dificultăți mari la înghițire și regurgitare cronică), tratamentul principal este dilatarea stricturii. Aceasta se face fie prin endoscopie, cu ajutorul unui balonaș pe cateter care se umflă la nivelul îngustării pentru a-l lărgi, fie chirurgical (secționarea zonei stenozate). Dilatările cu balon pot necesita repetare de câteva ori până la obținerea unui lumen acceptabil. Prognosticul depinde de cât de gravă era strictura. 
  • Dacă un corp străin este încă prezent în esofag, el trebuie îndepărtat prompt, preferabil pe cale endoscopică (scoatere prin gură cu instrumente speciale). Dacă endoscopia nu reușește, se recurge la chirurgie (esofagotomie sau împingerea obiectului în stomac și apoi gastrotomie). 
  • În caz de hernie hiatală severă sau reflux intractabil care nu răspunde la tratament medical, chirurgia poate fi necesară pentru a repara hernia și a întări sfincterul esofagian (proceduri cum ar fi pexia stomacului, fixarea stomacului în poziție normală, sau alte tehnici specifice). 
  • Pentru animalele cu megaesofag sau tulburări de motilitate persistente, tratamentul este mai degrabă de gestionare pe termen lung (hrănire asistată, poziție verticală, dietă adecvată, eventual medicamente prokinetice cronice). Megaesofagul primar nu are un “leac” definitiv, dar se poate oferi o calitate a vieții acceptabilă cu îngrijire consecventă.

8. Monitorizare și îngrijire post-tratament: Odată ce tratamentul a început, va trebui urmărită îndeaproape evoluția animalului: 

• • Este posibil ca medicul să programeze o vizită de control după câteva săptămâni, pentru a evalua dacă esofagul se vindecă. În unele cazuri, se poate repeta o endoscopie pentru a vedea direct starea mucoasei după terapie. 
  • Acasă, proprietarul trebuie să observe dacă simptomele se ameliorează: scade frecvența regurgitării, animalul începe să mănânce mai bine, nu mai pare în durere la înghițire. Îmbunătățirile pot apărea lent, pe parcursul a 1-2 săptămâni de tratament, deci e nevoie de răbdare. 
  • Toate medicamentele prescrise trebuie administrate conform indicațiilor, pe durata recomandată, chiar dacă după câteva zile pare că și-a revenit (dacă întrerupem prea repede tratamentul, există risc de recidivă). 
  • În cazul rar în care starea se agravează (de exemplu, animalul nu poate înghiți deloc nici măcar apă, devine foarte apatic, sau apar semne noi precum febră mare sau dificultăți respiratorii), trebuie contactat de urgență veterinarul, pot fi semne fie că tratamentul nu funcționează și problema se agravează, fie că s-a produs o complicație (ca pneumonia severă sau perforație esofagiană, deși acesta din urmă e extrem de rară la animalele de companie).

În general, prognosticul pentru esofagită și reflux este favorabil dacă se intervine devreme. Multe animale răspund bine la dieta adecvată și medicamente, esofagul se poate vindeca în câteva săptămâni, iar ele revin la o viață normală. Dacă însă problema este cronică sau recurentă (de exemplu, un câine cu un defect congenital sau un megaesofag), atunci managementul pe termen lung devine necesar și proprietarul va trebui să urmeze cu strictețe sfaturile veterinare pentru a minimiza episoadele.

Următoarea secțiune prezintă comparativ câteva diferențe între modul în care sunt afectate de esofagită câinii față de pisici, precum și rezumă punctele-cheie discutate, sub forma unui tabel util.

Diferențe între câini și pisici în esofagită și reflux

Pentru a evidenția particularitățile la cele două specii, iată un tabel comparativ care sumarizează cum se manifestă și se gestionează esofagita și refluxul la câini vs. pisici:

Aspect	Câini 🐶	Pisici 🐱
Frecvența afecțiunii	Destul de comună, mai ales la pui și rasele brahicefalice. Câinii de orice vârstă pot avea reflux, în special dacă există factori predispozanți (anestezie, alimentație, corp străin).	Mai rar diagnosticată decât la câini. Pisicile pot face esofagită de obicei secundar unor factori specifici (pastile, vărsături cronice). Refluxul “spontan” este mai puțin frecvent la pisici.
Cauze predominante	Refluxul acid gastric este cauza principală. Corpuri străine în esofag sunt întâlnite frecvent la câini (oase, mingi, obiecte roase). Vărsăturile cronice pot declanșa esofagită. Sunt predispuse rasele cu hernie hiatală (ex. Bulldog).	Adesea legată de administrarea necorespunzătoare a medicamentelor orale (ex. doxiciclină fără apă, care cauzează lezarea esofagului). Înghițirea de obiecte precum sfori, ace (mai rară, dar posibilă) poate răni esofagul pisicii. Refluxul în context de anestezie (dacă pisica nu a fost ținută nemâncată înainte de operație) este o cauză ocazională. Calicivirusul poate contribui la leziuni esofagiene la unele pisici cu infecții severe.
Manifestări clinice	Regurgitare vizibilă (de obicei imediat după ce mănâncă), uneori confundată cu vomitatul. Câinele poate saliva mult, își poate linge buzele des și poate prezenta semne de durere (schelălăit la înghițire). Poate adopta poziția cu gâtul întins. Adesea proprietarii observă că mâncarea revine pe gură sau că animalul “scuipă” hrana nedigerată. Tusea sau schimbarea lătratului pot apărea dacă acidul a iritat laringele.	Simptomele pot fi mai subtile. Pisicile pot masca durerea, dar proprietarul vede că pisica nu mai mănâncă, stă aplecată lângă bol dar nu înghite. Regurgitarea la pisici poate fi confundată cu eliminarea ghemotoacelor de păr; uneori i se scurge saliva din gură (pisica băloșește vizibil). Pisica poate părea letargică și poate scoate un mieunat de suferință când încearcă să înghită.
Complicații posibile	Riscul de pneumonie de aspirație este semnificativ dacă conținutul regurgitat ajunge în plămâni (câinii, mai ales cei care mănâncă lacom, pot aspira ușor). Stricturile esofagiene pot să apară după inflamații severe sau corp străin. Câinii pot dezvolta o aversiune față de mâncare din cauza durerii, ducând la malnutriție dacă nu se intervine.	Și pisicile pot face pneumonie de aspirație (mai rar raportată, dar posibilă), mai ales dacă au regurgitare cronică. La pisici este bine cunoscut riscul de strictură esofagiană post-doxiciclină, un segment de esofag se cicatrizează și se îngustează sever, necesitând dilatări repetate. Pisicile pot suferi deshidratare și ficat gras (lipidoză hepatică) dacă încetează complet alimentația din cauza durerii de esofag, deci trebuie hrănite forțat sau prin sondă la nevoie.
Tratament și recuperare	Majoritatea câinilor răspund bine la dieta specială și medicamentele anti-reflux. Proprietarii trebuie să continue hrănirea în poziție ușor ridicată dacă e indicat și să evite alimentele nepotrivite (resturi grase, oase). Câinii sunt, în general, relativ ușor de medicat (acceptă pastile în bucate gustoase). Recuperarea esofagului poate dura 1-3 săptămâni. În cazuri cronice, unii câini rămân pe dietă și medicamente pe termen lung pentru a preveni recurențele.	Pisicile pot fi mai dificil de medicat (unele pastile trebuie înghițite, ceea ce e tocmai problema). Adesea, se preferă formule lichide sau administrarea injecțiilor la cabinet pentru a evita agravarea esofagului. Dieta trebuie să fie foarte gustoasă pentru a le stimula să mănânce (ex. conserve Hill’s a/d bogate în calorii, folosite în recuperare). Pisicile au un tract digestiv mai sensibil, deci dozele de medicamente sunt ajustate fin. Cu grijă și răbdare, pisicile se pot recupera, dar dacă refuză hrana mai mult de 1-2 zile, e nevoie de intervenție rapidă (perfuzie, alimentație asistată), deoarece au tendința de a dezvolta complicații hepatice serioase când stau nemâncate.

Acest tabel evidențiază că, deși esofagita și refluxul au în esență același mecanism la câini și pisici, modul de manifestare și anumite cauze diferă ușor. În orice caz, diagnosticul prompt și tratamentul corect sunt cheia pentru ambele specii, iar colaborarea strânsă cu medicul veterinar va asigura cele mai bune șanse de recuperare pentru prietenul tău necuvântător.

Întrebări frecvente despre esofagită și reflux la animale (FAQ)

Care este diferența dintre regurgitare și vărsătură la câini și pisici?

Regurgitarea este expulzarea pasivă, fără efort, a alimentelor nedigerate sau a lichidului, direct din esofag. Se întâmplă adesea brusc, chiar după înghițire, fără greață sau contracții vizibile, animalul practic “scuipă” conținutul și apoi își vede de treabă. În schimb, vărsătura (vomitarea) este un act activ care provine din stomac: animalul are greață (devine agitat, salivează, face mișcări de “gâlgâire”), abdomenul i se contractă puternic și elimină conținut parțial digerat, de obicei cu lichid gastric acru (uneori de culoare galbenă sau spumoasă). Simplu spus, dacă hrana iese aproape intactă și fără efort, e regurgitare (problemă de esofag); dacă iese digerată și cu efort/greață, e vărsătură (problemă de stomac sau mai jos). Veterinarul te poate întreba aceste detalii deoarece sunt importante pentru diagnostic.

Ce pot face acasă dacă suspectez că animalul meu are reflux sau esofagită?

În primul rând, dacă bănuiești o astfel de problemă, cel mai bine este să consulți medicul veterinar pentru un plan corect. Până ajungi la vet, poți totuși să iei câteva măsuri de precauție: oferă-i hrană moale (de exemplu, conserve în loc de crochete uscate) și în cantități mici la un interval de câteva ore, în loc de porția obișnuită mare. Asigură-te că are apă proaspătă la dispoziție și încurajează-l să bea în înghițituri mici. Poți ridica ușor bolul de mâncare, astfel încât să nu mănânce de la nivelul podelei (gravitația îl ajută astfel). Observă-i comportamentul, dacă regurgitează, notează când și în ce circumstanțe. Nu îi administra medicamente “după ureche” (cum ar fi antiacide umane sau altele) fără acordul medicului, deoarece unele pot fi periculoase pentru animale sau pot masca problema. Dacă vezi semne severe, de exemplu, animalul nu poate înghiți deloc nici măcar apă, sau dă semne de dificultăți respiratorii, mergi de urgență la veterinar.

Pot să-i dau câinelui sau pisicii mele medicamente anti-acid (antacide) pentru reflux, la fel cum iau oamenii?

Există medicamente pentru reducerea acidității (famotidină, omeprazol etc.) care se folosesc și la animale, dar ele trebuie administrate numai la indicația medicului veterinar și în dozele potrivite pentru specia și greutatea lor. Nu toate medicamentele anti-reflux umane sunt sigure pentru animale, iar dozajul variază. De exemplu, pisicile metabolizează diferit unele medicamente, iar unele antiacide de uz uman conțin xilitol sau alte ingrediente care pot fi toxice pentru necuvântătoare. Așadar, deși în principiu veterinarul s-ar putea să recomande un medicament ca omeprazolul sau famotidina pentru animalul tău, nu îi da nimic fără consult medical prealabil. Între timp, măsurile dietetice (mâncare ușoară, porții mici) sunt cele mai indicate acasă.

Cât de gravă este esofagita? Se poate vindeca complet sau va avea animalul meu probleme toată viața?

Gravitatea variază de la caz la caz. Multe episoade de esofagită ușoară (de exemplu, după un episod de reflux ocazional sau o vomă acidă) se pot vindeca complet cu tratament minim și dietă potrivită, fără urmări pe termen lung. În cazurile moderate spre severe, este nevoie de medicație și monitorizare, dar și acestea au de obicei un prognostic bun dacă se acționează prompt, mucoasa esofagului se reface, iar animalul revine la viața normală. Complicațiile apar mai ales dacă esofagita a fost prelungită și netratată: pot rămâne cicatrici care să îngusteze esofagul sau probleme respiratorii de la pneumonii repetate. Aceste complicații pot necesita intervenții suplimentare și pot influența calitatea vieții pe termen lung. Dacă cauza este una cronică (de exemplu, un câine cu megaesofag congenital va avea mereu tendința de regurgitare), atunci esofagita poate reapărea periodic și va trebui gestionată de fiecare dată. Dar, per total, majoritatea animalelor cu esofagită se vindecă sau pot fi ținute sub control cu succes și pot duce o viață fericită cu îngrijirile adecvate.

Cum pot preveni pe viitor episoadele de reflux sau esofagită la animalul meu?

Prevenția ține mult de gestionarea factorilor de risc cunoscuți: 

• Dacă știi că urmează ca animalul să fie anesteziat pentru o operație, respectă cu strictețe indicațiile de a-l ține nemâncat înainte de procedură (de obicei 8-12 ore fără mâncare). Un stomac plin sub anestezie crește riscul de reflux și vomă. 
• Când îi administrezi medicamente pe gură, mai ales la pisici, dă-le întotdeauna cu puțină apă sau hrană. De exemplu, după o pastilă de antibiotic, poți oferi 2-3 ml de apă cu o seringă sau o linguriță de mâncare umedă, ca să împingi pastila în stomac. Evită să dai capsule uscate direct, mai ales la pisici. 
• Păstrează obiectele periculoase departe de accesul animalului: șnururi, ațe de la jucării, ace de cusut, elastice (toate acestea pot fi înghițite de pisici), precum și mici jucării de plastic, oase lungi sau ascuțite, mingi prea mici (pe care câinele le poate înghiți întregi). Supraveghează câinele când roade o jucărie, ca să te asiguri că nu rupe bucăți din ea pe care le-ar putea înghița. 
• Evită hrana grasă sau condimentată pentru animalul tău. Dacă îi dai mâncare gătită acasă, nu o asezona cu mult ulei sau condimente și nu îi da resturi de la masă bogate în grăsimi (mezeluri, prăjeli). Acestea predispun la reflux. 
• Dacă animalul are tendința să mănânce foarte repede și mult (lacom), cumpără-i un bol special anti-ghiftuire (cu obstacole) sau oferă hrana în porții mici, una după alta, în loc de toată odată. Astfel reduci riscul să vomite sau să regurgiteze după masă. 
• Pentru pisicile care fac des ghemotoace de blană (bezoare) și vomită din această cauză, discută cu veterinarul despre remedii (pastă de malt, iarbă pentru pisici, periaj regulat) ca să reduci frecvența vomiselilor care pot irita esofagul. 
• Menține o greutate optimă a animalului tău; obezitatea poate crește presiunea abdominală și favoriza refluxul (mai ales la câini).

Prin urmare, multe din măsurile preventive sunt parte a unei bune îngrijiri generale: alimentație echilibrată, evitarea situațiilor cu risc și tratarea promptă a oricăror probleme digestive minore înainte să devină majore. Dacă patrupedul tău a avut deja un episod de esofagită, întreabă medicul veterinar dacă ar trebui menținută vreo dietă specială sau medicație pe termen lung (unii câini, de exemplu, rămân pe o doză mică de omeprazol mai mult timp, pentru siguranță). Cu vigilență și grijă, sperăm ca aceste episoade neplăcute să nu reapară.

Cum te pot ajuta medicii veterinari de la Joyvet

La Joyvet, medicii noștri pot stabili rapid cauza regurgitării și refluxului prin consultație și investigații potrivite, apoi îți fac un plan complet de tratament și dietă, adaptat exact pentru câinele sau pisica ta. Te ghidăm pas cu pas ca să scazi recidivele și să îi fie confortabil cât mai repede.

(Articol redactat și revizuit în martie 2026 de Dr. Mădălina Roșoiu, medic veterinar)

Surse de informare:

1. Merck Veterinary Manual, “Esophagitis in Small Animals”
2. Merck Veterinary Manual, “Disorders of the Esophagus in Dogs (Pet Owner Version)” 
3. Merck Veterinary Manual, “Disorders of the Esophagus in Cats (Pet Owner Version)”