Leishmanioza la câini: simptome, diagnostic, tratament și prevenire

Acest articol se adresează proprietarilor de câini care doresc să înțeleagă mai bine ce este leishmanioza, o boală parazitară gravă ce poate afecta câinii. Vom explica pe înțelesul tuturor cum o recunoști acasă, ce măsuri urgente trebuie luate și cum se tratează în siguranță, cu mențiunea că informațiile de mai jos nu înlocuiesc consultul veterinar de specialitate. Scopul este să vă ofere un ghid practic, astfel încât să fiți mai pregătiți în cazul în care câinele dumneavoastră se confruntă cu leishmanioza. La final veți găsi și o secțiune de întrebări frecvente, plus recomandări despre cum să vă protejați prietenul necuvântător.

Pe scurt:
– Boală parazitară gravă: Leishmanioza este cauzată de un parazit microscopic (Leishmania) transmis prin mușcătura unei musculițe de nisip (țânțar phlebotom). Afectează în principal câinii, dar este și o zoonoză, adică oamenii pot contracta la rândul lor boala (indirect, prin vector).
– Răspândire geografică: Boala este întâlnită în peste 70 de țări, mai ales în regiuni tropicale și mediteraneene (Europa de Sud, Orientul Mijlociu, America Centrală și de Sud etc.). În România nu este endemică (clasic considerată foarte rară), însă au apărut cazuri izolate la câini care nu au părăsit țara.
– Evoluție lentă: Parazitul poate sta latent luni sau chiar ani în corpul câinelui înainte să apară semnele de boală. Mulți câini infectați pot părea sănătoși o perioadă îndelungată, boala devenind vizibilă abia când imunitatea scade sau parazitul se multiplică excesiv.
– Simptome tipice: Cele mai frecvente semne includ leziuni ale pielii (căderea părului în jurul ochilor, pe bot și urechi, dermatită cu mătreață, răni care nu se vindecă), pierderea în greutate, apatie, febră, mărirea ganglionilor limfatici și sângerări nazale. În stadii avansate apar semne de insuficiență renală (urinare excesivă la debut, apoi scăderea cantității de urină, sete mare, gingii palide) și probleme oculare (conjunctivită, uveită).
– Diagnostic prin teste, nu doar clinic: Suspiciunea apare pe baza simptomelor și a istoricului (de exemplu, călătorie într-o zonă cu leishmanioză), dar confirmarea se face prin analize de laborator, teste de sânge (pentru anticorpi sau ADN parazitar, ex. PCR) și examinarea la microscop a unor probe de țesut (aspirat de ganglion, biopsie de piele).
– Tratament de lungă durată: Terapia combină de obicei două medicamente antiparazitare (exemplu: allopurinol împreună cu miltefosină sau cu un compus pe bază de antimon) și tratament de susținere (fluide, dietă renală, antibiotice pentru infecții secundare). Din păcate, nu există vindecare completă, scopul este controlul bolii, deoarece câinele rămâne purtător și pot surveni recidive după întreruperea medicației.
– Prevenție esențială: Evitați pe cât posibil expunerea câinelui la mediul cu risc, ideal, nu duceți câinele în zone în care există Leishmania (cea mai sigură măsură). Dacă totuși călătoriți sau locuiți în zone endemice, folosiți repelente speciale (zgărzi impregnate, pipete spot-on) conform indicațiilor veterinare, pentru a preveni înțepăturile de musculiță. Există și vaccinuri disponibile în unele țări, care reduc șansa de îmbolnăvire (nu previn complet infecția), se recomandă mai ales pentru câinii care petrec mult timp în zone de risc, întotdeauna în completarea măsurilor de protecție contra insectelor.

Ce vezi acasă: semne tipice și interpretarea lor

Identificarea timpurie a simptomelor de leishmanioză poate face o diferență majoră în prognostic. Iată care sunt semnele pe care le poate observa un proprietar acasă la câinele infectat:

• Probleme ale pielii și blănii: Leziuni cutanate care nu se vindecă normal (ulcerații, cruste), zone fără păr (alopecie) mai ales în jurul ochilor și pe bot (aspect de “ochelari” de blană lipsă), mătreață abundentă și blană uscată, ruptă. De asemenea, ghearele pot crește anormal de lungi și casante, iar pielea de pe nas și pernuțele labelor se poate îngroșa (hiperkeratoză) devenind uscată și crăpată.
• Scădere în greutate și apatie: Câinele începe să slăbească treptat, chiar dacă are poftă de mâncare sau mănâncă normal la început. Pe măsură ce boala avansează, apare lipsa poftei de mâncare (anorexie), câinele devine tot mai slăbit, obosește repede și doarme mai mult. Mușchii se atrofiază, dând un aspect cachectic (slab, cu scheletul proeminent). Adesea proprietarii interpretează greșit aceste semne ca fiind cauzate de “bătrânețe” sau alte probleme mai comune.
• Febră și infecții recurente: Câinii bolnavi fac uneori febră persistentă sau oscilantă. Pot face infecții bacteriene secundare, de exemplu infecții ale pielii (piodermite) pe fondul leziunilor, manifestate prin pustule, roșeață și miros neplăcut al pielii. Uneori apar infecții ale gingiilor sau urechilor care par să nu se mai vindece cu tratamente obișnuite. Febra și aceste infecții repetate sunt un semnal de alarmă că sistemul imunitar al câinelui este slăbit.
• Sângerări nazale și paloare: Un semn distinctiv destul de frecvent este epistaxisul, adică sângerări din nas, apărute spontan. Ele pot fi ușoare (picături de sânge ocazionale) sau mai severe. În timp, din cauza inflamației cronice și a afectării măduvei osoase, câinii pot deveni anemici (au globulele roșii scăzute); veți observa gingii și mucoase palide sau albicioase, semn că organismul duce lipsă de celule roșii. Anemia îi face și mai apatici și intoleranți la efort.
• Sete și urinare în exces: Leishmania afectează adesea rinichii, producând o nefrită și pierderea proteinelor prin urină (proteinurie). Drept urmare, în stadiile intermediare ale bolii câinele bea foarte multă apă (poliurie-polidipsie) și urinează des și mult. Pe măsură ce se instalează insuficiența renală cronică, pot apărea semne de uremie: respirație cu miros specific (amoniacal), ulcerații bucale, vărsături, și paradoxal scade cantitatea de urină eliminată (rinichii nu mai funcționează). Aceste simptome renale indică un stadiu avansat al bolii, care pune viața în pericol.
• Afectarea ochilor și a articulațiilor: În unele cazuri apar probleme oculare, conjunctivită cronică, inflamarea pleoapelor, sau chiar ulcer cornean și uveită (ochi roșii, cu secreții, câinele clipeste des sau prezintă sensibilitate la lumină). De asemenea, pot apărea dureri articulare, șchiopături sau umflarea labelor și articulațiilor (din cauza inflamației și a complexelor imune depozitate în aceste zone). Câinele poate ezita să se miște mult, dând impresia de animal îmbătrânit înainte de vreme.

Ce nu înseamnă neapărat aceste simptome: Este important de știut că semnele de mai sus nu sunt specifice doar leishmaniozei. Multe alte boli pot provoca simptome similare. De exemplu, pielea cu probleme și blana degradată pot indica demodecie (o altă parazitoză) sau alergii; scăderea în greutate și setea excesivă pot fi cauzate și de insuficiență renală de altă cauză sau diabet; sângerările nazale pot apărea la ciobăneștii germani cu boală von Willebrand sau la câinii cu tumori nazale. Așadar, nu orice leziune pe piele ori slăbire a câinelui înseamnă automat leishmanioză. Totul depinde de context: dacă știți că patrupedul a fost într-o zonă cu risc (sau provine de acolo) și observă aceste semne, atunci suspiciunea de leishmanioză crește. În orice caz, doar medicul veterinar, prin teste adecvate, poate confirma diagnosticul, nu încercați să ghiciți singuri cauza simptomelor și nici să tratați acasă pe baza bănuielilor.

„Red flags”: când e urgență veterinară

Anumite manifestări la un câine cu leishmanioză indică o situație gravă, care nu suportă amânare și necesită asistență veterinară de urgență. Iată câteva „red flags”, semnale de alarmă, pentru care ar trebui să duceți imediat câinele la clinică:

• Colaps, apatie extremă sau incapacitate de a se ridica: Dacă animalul abia mai răspunde, stă numai culcat, tremură sau nu mai are putere să meargă deloc, situația este critică. Poate indica anemie severă, insuficiență renală avansată sau alte complicații sistemice.
• Dificultăți mari de respirație: Un câine care respiră greu, cu gâfâit pronunțat sau cu gingiile vineții/albăstrui, se află în pericol. Poate fi vorba de o anemie foarte gravă (nu mai are suficiente celule roșii să transporte oxigen) sau de acumulare de lichid în torace/abdomen. Această stare pune viața în pericol și necesită intervenție de urgență (oxigenoterapie, perfuzii etc.).
• Hemoragii profuze sau necontrolate: Cel mai des este vorba de o sângerare nazală abundentă care nu se oprește în câteva minute. Pierderea semnificativă de sânge poate duce rapid la șoc hemoragic. Orice alt tip de sângerare (vomă cu sânge, scaun negru indicând hemoragie internă, sângerări ale gingiilor) reprezintă, de asemenea, un motiv de prezentare imediată la medic.
• Convulsii sau semne neurologice acute: Dacă animalul are convulsii, merge dezorientat, se prăbușește brusc sau prezintă rigiditate musculară neobișnuită, este o urgență. Aceste manifestări pot fi urmarea unei uremii avansate (toxinele se acumulează din cauza rinichilor afectați și dau encefalopatie) sau a altor complicații grave.
• Vărsături și diaree incontrolabile: Episoadele repetate de vărsături și/sau diaree severă pot indica o decompensare acută (criză uremică, insuficiență hepatică fulminantă, pancreatită secundară etc.). În plus, pot duce la deshidratare rapidă. Combinate cu slăbiciune marcată, necesită tratament perfuzabil de urgență.

Notă: În oricare dintre situațiile de mai sus, nu pierdeți timpul încercând remedii acasă. Asigurați-vă că animalul este cât mai confortabil (de exemplu, dacă are hemoragie nazală, țineți-l cu capul ușor ridicat și aplicați rece la nivelul punții nasului) și transportați-l urgent la cel mai apropiat centru veterinar. Apelați clinica în prealabil dacă puteți, pentru a anunța că sosiți cu un caz grav. Intervenția promptă poate salva viața câinelui în astfel de momente critice.

Cum abordăm medical leishmanioza (diagnostic și evaluare)

Diagnosticul cert de leishmanioză la câini se stabilește doar de către medicul veterinar, printr-o combinație de examene clinice și teste de laborator. Iată logica generală după care procedează un veterinar atunci când are în față un posibil caz de leishmanioză:

1. Anamneza și istoricul pacientului: Medicul va adresa întrebări detaliate despre istoricul de călătorie al câinelui (dacă a fost într-o țară sau regiune endemică pentru Leishmania), despre originea lui (provine din import/adăpost internațional?), precum și despre simptomele observate și evoluția lor în timp. Aceste informații de context pot ridica nivelul de suspiciune, de exemplu, un câine care a fost în sudul Europei și prezintă leziuni de piele și slăbire va fi imediat suspectat.
2. Examinarea clinică completă: Apoi se efectuează un control fizic minuțios al câinelui. Medicul verifică starea blănii și a pielii (căutând leziuni specifice), palpează ganglionii limfatici (care adesea sunt măriți la câinii bolnavi), ascultă inima și plămânii, examinează ochii și cavitatea bucală (pentru semne de anemie sau ulceratii), pipăie abdomenul (o splină mărită poate fi prezentă). Scopul este de a nota toate anormalitățile care ar putea fi asociate cu leishmanioza sau cu alte boli.
3. Analize de sânge inițiale (profil general): Dacă suspiciunea există, se vor recolta probe de sânge pentru analize de bază, hemoleucogramă completă și biochimie. Acestea pot evidenția anemie (număr scăzut de globule roșii), trombocitopenie (plachete scăzute, explicând sângerările), proteine anormale (albumină scăzută și globuline crescute) și în special parametri renali modificați (creatinină și uree mărite dacă rinichiul e afectat). Deși aceste rezultate nu confirmă singure boala, ele oferă indicii despre gradul de afectare al organelor și starea generală a câinelui.
4. Teste specifice pentru Leishmania: Pentru a confirma infecția cu Leishmania, medicul va solicita teste serologice și/sau moleculare: cel mai frecvent un test de anticorpi din sânge (de tip ELISA sau imunofluorescență indirectă, IFA). Un rezultat pozitiv arată că organismul câinelui a fost expus la parazit și a produs anticorpi. Uneori pot fi folosite și teste rapide (tip kit) care detectează un antigen specific (ex. rK39). De reținut că un test de anticorpi nu diferențiază între o infecție activă și una veche sau între un câine bolnav și unul asimptomatic, arată doar contactul cu agentul. De aceea, în paralel sau dacă serologia este neconcludentă, se poate apela la un test PCR (reacție de amplificare a ADN-ului parazitului) din sânge sau măduvă. PCR-ul poate confirma prezența directă a parazitului în organism, fiind foarte util mai ales la câinii cu simptome și serologie negativă sau la care se dorește certitudine.
5. Confirmarea prin examen microscopic: În unele cazuri, pentru confirmare absolută, medicul veterinar poate recolta probe de țesut pentru a căuta direct parazitul sub microscop. De exemplu, se poate face un aspirat dintr-un ganglion limfatic mărit sau din măduva osoasă, ori o biopsie cutanată dacă există leziuni pe piele. Aceste probe sunt colorate și examinate; identificarea amastigotului de Leishmania (forma intracelulară, non-mobilă) în celule confirmă diagnosticul. Această procedură se face, de obicei, în cazurile în care rezultatele sanguine sunt contradictorii sau se dorește un diagnostic de certitudine înainte de a începe tratamentul agresiv.
6. Evaluarea severității (stadializare): Odată ce diagnosticul de leishmanioză este stabilit, medicul va evalua stadiul bolii. Există sisteme de stadializare (de exemplu, LeishVet împarte boala în stadiul I, ușor, până la stadiul IV, foarte grav, pe baza simptomelor, organelor afectate și titrului de anticorpi). Se vor analiza atent valorile parametrilor renali, prezența complicațiilor (ex. artrită, uveită, anemie severă), pentru a încadra boala ca ușoară, moderată sau severă. Această stadializare ajută la alegerea tratamentului optim și la prognostic.

În tot acest proces, cooperarea proprietarului este esențială, oferiți medicului informații cât mai complete despre istoricul câinelui și observațiile dvs. Acest lucru poate grăbi diagnosticul. De exemplu, dacă menționați că animalul a fost adoptat din Spania sau a stat la țară într-o regiune cu climă caldă, medicul va include imediat leishmanioza pe lista de posibilități și va testa pentru ea.

Notă: Uneori, un câine poate avea și alte boli concomitente (ex: ehrlichioză, dirofilarioză) care dau simptome suprapuse. De aceea, medicul veterinar poate recomanda un set larg de analize pentru a exclude sau confirma și alte infecții parazitare transmise de vectori, mai ales dacă istoricul câinelui sugerează expunerea.

Opțiuni de tratament: principii și monitorizare pe termen lung

Principiul de bază: Tratamentul leishmaniozei la câine urmărește ameliorarea semnelor clinice și ținerea sub control a infecției pe termen lung. Scopul nu este neapărat eradicarea completă a parazitului (ceea ce, practic, se întâmplă rar), ci reducerea încărcăturii parazitare la un nivel la care câinele să ducă o viață normală și să nu sufere de pe urma bolii. Altfel spus, boala devine una cronică, gestionabilă, similar cu diabetul sau insuficiența renală cronică la câini. Medicul veterinar va alege terapia în funcție de stadiul și severitatea bolii, precum și de condiția fiecărui pacient.

Medicamentele antiparazitare (leishmanicide): Schema clasică de tratament implică administrarea în combinație a două tipuri de medicamente: un compus antimonial și un inhibitor de purine. În Europa, protocolul uzual este meglumina antimoniat (un injectabil derivat de antimon, ex. Glucantime) împreună cu allopurinol (medicament oral). În unele țări sau situații, în loc de antimonial se folosește miltefosina (un antiparazitar oral). Allopurinolul singur poate fi folosit la cazurile incipiente (stadiu I) pentru a ține infecția sub control dacă simptomele sunt minime, conform recomandărilor LeishVet, evitând medicamentele mai toxice. Cum acționează? Antimoniații și miltefosina ucid direct paraziții sau le opresc multiplicarea, în timp ce allopurinolul inhibă replicarea parazitului prin afectarea metabolismului acestuia. Aceste tratamente se administrează timp de multe săptămâni sau luni, în funcție de răspunsul câinelui. De pildă, allopurinolul se dă adesea cel puțin 6 luni încontinuu. Din nefericire, niciun medicament cunoscut nu garantează eliminarea definitivă a parazitului din organism. Chiar dacă câinele răspunde bine și pare să își revină, Leishmania poate persista în stare latentă. Recidivele sunt posibile oricând după terminarea tratamentului, de aceea stăpânul trebuie să rămână vigilent și să meargă periodic la control.

Monitorizarea și criteriile de oprire a tratamentului: Având în vedere toxicitatea unor medicamente (antimoniații pot afecta ficatul și provoca pancreatite, miltefosina poate da vărsături, allopurinolul pe termen lung poate produce calculi urinari de xantină), medicul va monitoriza atent câinele pe durata tratamentului. Se vor face analize de sânge periodice pentru a verifica parametrii ficatului și rinichilor, hemograma și nivelul proteinelor. Ideal, se vor verifica și titlurile de anticorpi anti-Leishmania din sânge: scăderea lor graduală indică faptul că încărcătura parazitară se reduce. Tratamentul de atac (cu antimonial/miltefosină) durează de obicei 4-8 săptămâni; după aceea, dacă câinele s-a ameliorat, rămâne adesea pe tratament de întreținere cu allopurinol încă câteva luni. Decizia de a opri tratamentul se ia pe baza ameliorării clinice și a normalizării analizelor. Ghidurile recomandă ca oprirea allopurinolului să se facă abia după ce câinele nu mai are semne clinice, testele de sânge (biochimie, hemogramă, urină) s-au stabilizat la valori normale și testele serologice arată un titru foarte mic de anticorpi. Practic, medicul va încerca să atingă o fază de remisiune a bolii înainte de a sista medicația. Atenție: unii proprietari întreabă de ce nu se ține câinele pe medicamente toată viața dacă oricum parazitul nu dispare complet. Răspunsul este că utilizarea prelungită continuă, fără pauze, a medicamentelor antiparazitare poate duce la apariția de rezistență a parazitului și la efecte adverse severe la câine. De aceea, medicul va întrerupe tratamentul când câinele e în remisiune și va supraveghea îndeaproape animalul, pentru a relua terapia la primele semne de recădere. Este un echilibru fin între a controla boala și a nu expune inutil câinele la medicamente.

Tratamente adjuvante și îngrijire de susținere: Mulți câini cu leishmanioză au nevoie și de terapii suportive, în funcție de organele afectate:
– Dacă există insuficiență renală, se va institui o dietă specială săracă în proteine și fosfor (hrană renală) și, adesea, fluido-terapie intravenoasă sau subcutanată la nevoie, pentru a ajuta rinichii să elimine toxinele. Se monitorizează atent ureea și creatinina în sânge.
– Pentru leziunile cutanate, mai ales dacă s-au suprainfectat bacterian, se vor administra antibiotice (conform antibiogramei ideal) și șampoane medicamentate pentru piele, până ce rănile se vindecă. Ocazional, nodulii sau leziunile cutanate izolate pot fi îndepărtate chirurgical, însă asta tratează doar local, nu elimină boala de fond.
– Dacă sunt prezente dureri articulare sau inflamații oculare, medicul poate prescrie antiinflamatoare (cu grijă, deoarece unele AINS pot fi contraindicate dacă rinichii sunt atinși) sau picături oftalmice cu corticosteroizi pentru uveită. Acestea ameliorează simptomele și cresc confortul câinelui.
– În caz de anemie severă, se poate recurge la transfuzie de sânge pentru a stabiliza câinele până când tratamentul antiparazitar își face efectul și măduva osoasă reia producția normală de celule.
– Recent, au apărut și terapii de stimulare a imunității: de exemplu, domperidona este un medicament imunomodulator folosit în Europa care ajută sistemul imun al câinelui să lupte contra parazitului (atât preventiv, cât și ca adjuvant în boala subclinicǎ). De asemenea, există suplimente nutritive (nucleotide, compuși cu beta-glucani) menite să crească răspunsul imun, acestea pot fi recomandate ca suport, deși dovezile științifice ale eficacității lor sunt încă limitate.

Monitorizarea pe termen lung: Odată ce un câine a fost diagnosticat cu leishmanioză, trebuie privit ca un pacient cronic. Chiar dacă răspunde bine la tratament și intră în remisiune, este esențial un calendar de controale periodice la veterinar. De obicei, în primul an după tratament, se face un control la fiecare 3 luni (sau mai des dacă a fost un caz sever), care include examen clinic și analize de sânge/urină. Apoi, dacă totul este stabil, controalele pot fi la 6 luni. La aceste vizite, medicul verifică semnele vitale, palpează ganglionii, întreabă despre orice simptom nou și monitorizează în special funcția rinichilor (analiza de sânge și proteină în urină), deoarece recidiva bolii se manifestă deseori prin deteriorarea silențioasă a rinichilor. De asemenea, se poate repeta anual titrul de anticorpi Leishmania pentru a surprinde o eventuală creștere (care ar sugera reactivarea infecției). Proprietarului i se recomandă să fie vigilent acasă: să urmărească greutatea câinelui, apetitul, aspectul blănii și al pielii, cantitatea de apă băută și urină eliminată, și să semnaleze imediat medicului orice schimbare. Prin monitorizare și intervenție promptă, un câine cu leishmanioză poate trăi ani buni, controlând boala asemenea unei afecțiuni cronice.

Experiență practică: Am întâlnit cazuri în care proprietarii, văzând că simptomele câinelui s-au ameliorat, au oprit tratamentul mai devreme decât le-a indicat medicul. De exemplu, un Labrador diagnosticat cu leishmanioză a început să ia în greutate și să îi crească blana la loc după 2 luni de terapie, iar stăpânul a considerat că este “vindecat” și a încetat medicamentele. În mai puțin de 6 luni, câinele a suferit o recădere severă, a slăbit brusc, i-au reapărut leziunile cutanate și analizele au arătat insuficiență renală în progres. Această situație evidențiază importanța respectării indicațiilor medicului: chiar dacă extern semnele dispar, la nivel microscopic parazitul poate persista. Tratamentul trebuie urmat integral conform planului, iar câinele supravegheat ulterior, altfel eforturile de până atunci pot fi compromise.

Ce poți face în siguranță acasă, până ajungi la medic

Dacă suspectezi că animalul tău ar putea avea leishmanioză (sau i s-a pus deja acest diagnostic și se simte rău), pasul corect este să te programezi cât mai rapid la un medic veterinar. Totuși, există câteva măsuri sigure și utile pe care le poți lua între timp, pentru a-ți ajuta câinele fără a-i face rău:

• Asigură confortul și hidratarea: Ține câinele într-un mediu liniștit, ferit de stres și efort. Pune-i la dispoziție apă proaspătă în permanență și încurajează-l să bea în înghițituri mici și dese, mai ales dacă are febră sau a vărsat (pentru a preveni deshidratarea). Dacă nu vrea hrană solidă, poți oferi supe clare fără sare sau apă cu puțină aromă de carne, ca să îl determini să se hidrateze. Nu forța alimentația dacă refuză, scopul principal e să rămână hidratat până la consult.
• Menține-l la temperatură optimă: Dacă are frisoane sau temperatură scăzută, asigură-te că stă la căldură (pături, pernă electrică la nivel scăzut, sticlă cu apă caldă învelită, dar supraveghează să nu se supraîncălzească). Dacă are febră foarte mare (peste 40°C), îl poți ajuta așezându-l pe gresie răcoroasă sau punându-i comprese cu apă la temperatura camerei pe lăbuțe și în dreptul abdomenului, dar nu folosi medicamente antipiretice umane (precum paracetamol sau ibuprofen, acestea sunt toxice pentru câini!). Doar medicul veterinar poate administra în siguranță medicamente pentru febră la câine.
• Îngrijește leziunile externe: Dacă observi răni deschise pe piele ale câinelui, le poți curăța ușor de impurități folosind ser fiziologic călduț și tifon steril (tapotând, fără să freci agresiv). Aplică apoi un strat subțire de unguente antiseptice (cum ar fi betadina unguent) pentru a preveni suprainfecția până la vizita la veterinar. Nu folosi creme cu corticosteroizi sau alte substanțe decât dacă ți-au fost recomandate anterior de medic, deoarece pot întârzia vindecarea sau maska unele simptome. Dacă leziunea e situată astfel încât câinele o poate linge sau scărpina, protejeaz-o cu un bandaj lejer sau pune-i un guler de protecție (coleret) dacă ai la îndemână, ca să eviți agravarea.
• Controlează sângerarea nazală: În cazul în care câinele are un episod de sângerare nazală, păstrează-ți calmul. Ține câinele cu capul ușor ridicat (nu îl lăsa cu capul plecat în jos, ca să nu curgă sângele pe gât) și aplică o compresă rece (umezită cu apă foarte rece sau cu gheață înfășurată) deasupra nasului, pe puntea nazală. Presiunea ușoară și răceala locală pot ajuta la încetinirea sângerării. Nu băga nimic în nări și nu îl lăsa să se agite. De regulă, sângerările minore se vor opri de la sine în câteva minute. Dacă hemoragia este abundentă sau durează mult, grăbește-te către o clinică veterinară cât mai repede (sună în avans și anunță situația).
• Limitează efortul și supraveghează-l: Până la consult, nu lăsa câinele să alerge, să se joace intens sau să stea în căldură/frig extrem. Ține-l mai mult în casă, într-un loc unde să-l poți observa. Dacă ai și alte animale, ar fi bine să-l ții separat pentru moment, nu neapărat din cauza contagiozității (leishmanioza nu se ia prin contact direct obișnuit), ci pentru că un câine bolnav are nevoie de liniște și poate fi iritabil. Supraveghindu-l îndeaproape, vei putea nota eventualele modificări (dacă varsă, dacă urinează, dacă apar noi simptome) și îi vei putea relata medicului exact evoluția din aceste zile. Aceste informații pot fi foarte valoroase la stabilirea rapidă a diagnosticului corect.
• Nu administra medicamente „după ureche”: Este extrem de important să nu îi dai câinelui medicamente de uz uman sau veterinar fără acordul medicului. De exemplu, unele persoane ar putea fi tentate să dea antibiotic “în caz că e infecție” sau antiinflamatoare pentru dureri. În leishmanioză, utilizarea greșită a medicamentelor poate face mai mult rău: anumite antibiotice pot stresa inutil ficatul și rinichii, iar antiinflamatoarele nesteroidiene pot fi periculoase în contextul unei posibile insuficiențe renale. Așteaptă până când câinele este consultat, tratamentul țintit, corect dozat de către veterinar, este singura cale sigură. Până atunci, măsurile de mai sus (hidratare, curățarea rănilor, odihnă) sunt tot ce ar trebui să faci.

Prin aplicarea acestor măsuri simple, îți ajuți câinele să treacă mai ușor peste perioada critică înainte de a primi tratamentul adecvat. Practic, îi oferi confort și previi agravarea unor simptome, fără a risca complicații. Odată ajuns la medic, spune-i exact ce pași ai urmat acasă, îl va ajuta să înțeleagă starea curentă a câinelui și să acționeze în consecință.

Greșeli frecvente ale proprietarilor (și cum să le evităm)

În experiența medicilor veterinari, apar adesea anumite greșeli bine intenționate pe care proprietarii le fac fie din necunoaștere, fie din dorința de a-și ajuta cât mai repede animalul. Iată câteva dintre cele mai comune erori în contextul leishmaniozei la câini, pe care ar trebui să le evitați:

• Ignorarea simptomelor timpurii: O greșeală obișnuită este ca proprietarul să pună pe seama altor cauze primele semne apărute. De pildă, căderea părului sau slăbirea treptată sunt adesea atribuite vârstei înaintate, alimentației nepotrivite sau paraziților intestinali, când în realitate pot fi semne de leishmanioză. Astfel, trec luni prețioase în care boala avansează. Ce e de făcut: Fiți atenți la schimbările subtile în starea câinelui și, dacă aveți un câine care a fost într-o zonă de risc, informați medicul chiar și despre simptome aparent minore. Mai bine un test făcut “degeaba” decât o boală ratată.
• Autodiagnostic și tratamente „după internet”: În era online, mulți proprietari caută informații pe internet și încearcă să pună singuri diagnostic câinelui, uneori auto-administrând tratamente cumpărate fără rețetă. De exemplu, cineva ar putea confunda leishmanioza cu o alergie și să dea câinelui antihistaminice, sau să încerce suplimente „naturiste miraculoase” promovate pe forumuri. Aceste abordări duc la întârzieri grave în instituirea tratamentului corect. Sfat: Folosiți internetul pentru informare generală, dar nu pentru a stabili diagnosticul sau schema de tratament, acestea sunt treaba specialiștilor. Orice zi de întârziere într-o boală progresivă ca leishmanioza poate însemna afectarea ireversibilă a unui organ.
• Neinformarea medicului despre istoricul de călătorie: O omisiune periculoasă este să nu spuneți veterinarului că animalul a fost plecat într-o regiune endemică sau provine de acolo. Poate din teama de costuri suplimentare sau din impresia că „n-are cum să fie boala aia exotică”, unii stăpâni omit acest detaliu. Rezultatul? Medicul poate merge pe o pistă greșită (de exemplu suspectează doar o boală de piele obișnuită) și abia ulterior, când tratamentele nu funcționează, se ia în calcul leishmanioza. Recomandare: Fiți tot timpul sinceri și transparenți cu medicul veterinar despre orice aspect, nu vă ascundeți temerile sau bănuielile. Istoricul de călătorie este esențial în multe diagnostice diferențiale.
• Întreruperea prea devreme a tratamentului: După cum am menționat, un câine cu leishmanioză poate părea că și-a revenit complet înainte ca parazitul să fie suprimat la maximum. Din păcate, unii proprietari, văzând câinele mai vioi și fără simptome, decid să oprească medicamentele fără avizul medicului, considerând că “îi fac rău pastilele atâtea luni”. Aceasta este o greșeală majoră, infecția va reizbucni aproape sigur, uneori într-o formă mai gravă, și există și riscul ca parazitul să fi dezvoltat rezistență parțială la medicament dacă nu a fost administrat suficient. Cum evităm: Respectați cu strictețe durata tratamentului indicată de veterinar. Chiar dacă pe moment câinele pare bine, gândiți-vă că medicul are motivele lui pentru care v-a dat acea durată (bazate pe studii și ghiduri). În plus, mergeți la controalele programate, acolo se va decide în cunoștință de cauză dacă se poate reduce doza sau opri terapia.
• Lipsa prevenției la câinii expuși: O altă greșeală este subestimarea profilaxiei. De exemplu, să pleci în vacanță cu câinele în Grecia sau Italia și să nu îi pui zgardă antisezonală sau pipetă antiparazitare care să alunge flebotomii, pe motiv că “nu știam” sau “n-am avut timp”. Ori, să nu vaccinezi câinele deși știi că stai 6 luni pe an într-o zonă endemică. Aceste omisiuni pot duce la infectare, altfel prevenibilă. Soluție: Documentează-te înainte de a călători cu animalul, întreabă medicul despre bolile parazitare din zona de destinație și ce măsuri de protecție există. Un simplu accesoriu precum zgarda cu deltametrină scade dramatic riscul de leishmanioză, iar vaccinul (dacă e disponibil) oferă un plus de siguranță. Prevenția costă mult mai puțin financiar și emoțional decât tratamentul de după.
• Panica și deciziile extreme (eutanasie nejustificată): Uneori, proprietarii se sperie atât de tare când aud diagnosticul (gândindu-se că e inevitabil mortal sau că se vor îmbolnăvi și ei) încât se gândesc la eutanasierea animalului ca “soluție”. În țări afectate puternic de leishmanioză, s-a practicat la scară largă eutanasierea câinilor infectați ca măsură de sănătate publică, însă ghidurile actuale descurajează această practică. Cu tratament adecvat, majoritatea câinilor pot avea o viață bună, și nu prezintă risc pentru oameni dacă se iau măsuri de control al vectorilor. Așadar, nu luați decizii pripite din panică. Discutați cu medicul despre opțiuni, de cele mai multe ori, merită să oferiți câinelui șansa tratamentului. Eutanasia poate fi luată în calcul doar în cazuri extrem de avansate, când suferința animalului nu mai poate fi ameliorată.

Pe scurt, informația este cea mai bună armă împotriva acestor greșeli. Prin faptul că citiți acest ghid, deja vă puneți în poziția de a evita multe dintre ele. Nu ezitați să cereți lămuriri medicului veterinar ori de câte ori aveți dubii, un bun specialist va aprecia un proprietar implicat și dornic să facă ceea ce trebuie pentru animalul său.

Ce spun ghidurile și experții (informații esențiale din surse de încredere)

Pentru a înțelege mai bine standardele de îngrijire în leishmanioza canină, iată câteva idei cheie din ghidurile veterinare internaționale și surse de specialitate, care confirmă și completează cele discutate mai sus:

• Nu se recomandă eutanasierea câinilor infectați ca metodă de control: Potrivit unui consens al World Association for Veterinary Dermatology, eutanasiera în scop de sănătate publică nu este indicată, iar tratarea câinilor purtători asimptomatici cu medicamente antileishmania (profilactic) ar trebui evitată pentru a preveni apariția rezistenței la tratament. Cu alte cuvinte, experții subliniază că un câine infectat merită tratat atunci când dezvoltă boala, în loc să fie eliminat, și că terapia se aplică celor bolnavi, nu tuturor celor ce poartă parazitul.
• Recidivele sunt comune, nicio terapie nu garantează “eradicația” parazitului: Conform Companion Animal Parasite Council (CAPC), există o varietate de opțiuni de tratament pentru leishmanioză, însă recidivele sunt frecvente și niciun medicament nu s-a dovedit constant curativ (nu elimină complet infecția în mod sigur). Acest lucru susține importanța monitorizării pe termen lung și a pregătirii proprietarului pentru eventuale tratamente repetate.
• Stadializarea bolii ghidează tratamentul: Grupul internațional LeishVet a propus împărțirea cazurilor de leishmanioză canină în patru stadii clinice (I-IV), pe baza semnelor clinice, rezultatelor de laborator și titrurilor de anticorpi. Acest sistem ajută veterinarii să decidă cât de agresiv trebuie tratat un câine: de exemplu, un stadiu I (uşor, doar leziuni cutanate minore) poate fi gestionat mai conservator, pe când stadiul III-IV (cu afectare de organe interne, precum rinichi sau ochi) necesită terapie intensivă combinată.
• Prevenția prin repelente este esențială în zonele de risc: Ghidul WSAVA (World Small Animal Veterinary Association) privind profilaxia bolilor vectoriale recomandă ca toți câinii din zone endemice sau care călătoresc acolo să fie tratați regulat cu insecticide repelente, pentru a preveni înțepăturile de flebotom și deci infecția cu Leishmania. Acest lucru confirmă că măsurile precum zgărzile cu deltametrină, pipetele cu permethrin etc. nu sunt doar opționale, ci necesare pentru protecția câinelui.
• Majoritatea câinilor infectați rămân asimptomatici o lungă perioadă: Studiile epidemiologice arată că infecția cu Leishmania nu duce invariabil la boală. De fapt, cei mai mulți câini infectați (până la ~80%) pot rămâne fără simptome și doar aproximativ 1 din 5 este probabil să dezvolte boala clinică în decursul vieții. Acest fapt explică de ce diagnosticarea precoce este dificilă, un câine poate fi “ok” aparent mult timp. Totodată, justifică de ce se insistă pe testarea câinilor cu risc (proveniți din zone endemice) chiar dacă par sănătoși, și pe monitorizarea pe termen lung a celor confirmați pozitivi, deoarece oricând boala se poate declanșa dacă intervin factori favorizanți (stres, alte boli, îmbătrânire).

(Sursele: recomandările CAPC revizuite în 2025, consiliul WAVD 2019, ghidurile LeishVet și WSAVA recent.

Întrebări frecvente (FAQ) despre leishmanioza la câini

Întrebare: Ce este leishmanioza și cum se transmite la câini?
Răspuns: Leishmanioza este o boală infecțioasă cauzată de un protozoar (Leishmania) care parazitează celulele din organismul câinelui. Transmiterea are loc prin mușcătura unei musculițe de nisip (phlebotom) infectate, un mic țânțar care, înțepând un câine bolnav, ia paraziții și îi transmite apoi altui câine la următoarea înțepătură. Practic, nu te poți molipsi direct de la un alt câine prin contact obișnuit; vectorul (insecta) este necesar pentru transmitere. Există și căi mai rare: transmitere de la mamă la pui în timpul gestației sau prin transfuzii de sânge infectat, însă acestea sunt excepții.

Întrebare: Câinele meu poate îmbolnăvi alți câini sau pe mine de leishmanioză?
Răspuns: Direct, nu. Un câine infectat nu “contaminează” alți câini prin apropiere, apă sau mâncare la comun, jucării etc., și nici pe oameni prin atingeri sau mușcături. Transmiterea necesită întotdeauna insecta vector. Totuși, un câine bolnav are în sângele și pielea sa paraziți pe care îi poate prelua o musculiță de nisip; dacă aceasta înțeapă apoi alt câine sau un om, le poate transmite boala. Așa se explică de ce în zonele endemice boala e răspândită, vectorii circulă de la un animal la altul. Pentru siguranță, dacă aveți un câine bolnav, folosiți repelente și la ceilalți câini din casă și țineți-l protejat de înțepături (de exemplu, plase la geamuri, evitarea plimbărilor la amurg) ca să nu acționeze ca sursă pentru vectori. În privința oamenilor, în Europa riscul este foarte mic, ar trebui să existe și insecte vector în zonă. Câinele nu transmite boala direct familiei, deci vă puteți îngriji de el fără teamă.

Întrebare: În ce regiuni există riscul de leishmanioză la câini?
A: Parazitul Leishmania trăiește acolo unde trăiesc și insectele vector (flebotoamele). Zone cu risc ridicat sunt cele cu climă caldă: întreg bazinul Mediteranean (Spania, Italia, Grecia, sudul Franței, Turcia etc.), Balcanii, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, anumite părți din Africa și America Centrală și de Sud. În aceste locuri, orice câine care stă afară poate fi expus la înțepături infectante. România are un risc foarte scăzut în mod natural, musculița de nisip nu este larg răspândită la noi, de aceea boala nu e întâlnită în mod obișnuit. Totuși, cu veri tot mai călduroase și animale care se mișcă în diverse zone, există un risc mic în sudul țării și pe lângă granițe. Cel mai frecvent, cazurile de la noi apar la câini aduși din străinătate (din țările menționate) sau la câini de vânătoare care au călătorit. Așadar, riscul pentru un câine care nu părăsește România este foarte mic, dar nu absolut zero.

Întrebare: Ce simptome are un câine bolnav de leishmanioză?
Răspuns: Semnele pot fi variate, dar printre cele mai comune sunt: probleme de piele (răni care nu se vindecă, păr rar și căzut în jurul ochilor și pe urechi, coji și cruste), pierdere în greutate progresivă și slăbiciune, lipsa poftei de mâncare, ganglioni limfatici măriți (îi poți simți la gât, după mandibulă, sau la subrațul câinelui ca niște “noduri” mărite), sângerări nazale ocazionale, și adesea sete mare și urinare frecventă (din cauza afectării rinichilor). Pe măsură ce boala avansează, pot apărea și vărsături, diaree cronică, anemie (gingii albe), infecții ale ochilor (devin roșii, cu scurgeri). Este o boală care, netratată, duce câinele într-o stare de epuizare generală. Dacă observi combinația mai multor astfel de semne, mai ales după o călătorie într-o zonă caldă, mergi la veterinar pentru investigații.

Întrebare: Cum se pune diagnosticul, medicul doar din privit își dă seama?
Răspuns: Diagnosticul de certitudine necesită teste de laborator. Veterinarul poate suspecta boala pe baza simptomelor și a istoricului (deplasări, proveniență), dar pentru confirmare va face analize de sânge speciale: în primul rând un test serologic (care caută anticorpi specifici contra Leishmania în sângele câinelui). Un titru mare de anticorpi sugerează infecția. Apoi se poate face un test PCR (care detectează ADN-ul parazitului) din sânge sau din măduva osoasă, pentru confirmare directă. Uneori, dacă situația e neclară, medicul poate lua o mică probă de țesut (biopsie de piele sau aspirat de ganglion) și o va examina la microscop pentru a vedea paraziții. Deci, de obicei, va dura câteva zile până la confirmarea diagnosticului, pe baza rezultatelor de la laborator. Important de știut: niciun simptom singur (fie el și foarte sugestiv, ca ulcerul pe piele sau epistaxisul) nu e suficient pentru diagnostic fără teste, multe boli pot mima leishmanioza.

Întrebare: Se poate vindeca complet leishmanioza sau va avea câinele toată viața această problemă?
Răspuns: În majoritatea cazurilor, leishmanioza nu se vindecă 100% complet, adică parazitul rămâne în organism într-o formă latentă chiar și după tratament. Scopul terapiei este să înlăture simptomele și să reducă parazitul sub nivelul detectabil, punând boala “pe pauză” (remisie). Mulți câini, după tratament corect, trăiesc ani de zile fericiți, iar boala este ținută sub control, dar trebuie monitorizați periodic deoarece există mereu riscul de recidivă. Recidiva înseamnă că, la un moment dat (poate după luni sau ani de la tratament), parazitul se reactivează și simptomele

Întrebare: Cât durează tratamentul și este foarte costisitor?
Răspuns: Tratamentul inițial durează de obicei câteva luni bune. Faza intensivă (injecții zilnice cu medicament antimonial, dacă se folosește, plus pastile de allopurinol) poate ține 4–8 săptămâni, urmată de tratament de întreținere cu pastile încă 6 luni sau mai mult. Așadar, în total ne putem aștepta la 6–12 luni de tratament continuu. Costurile depind de greutatea câinelui (dozele de medicamente), de tarifele cabinetului și de numărul de analize de control necesare. Da, poate fi un tratament costisitor, dar multe clinici oferă pachete sau eșalonări. Important e că, după ce boala intră în remisie, veți avea perioade fără costuri majore, doar monitorizare periodică.

Întrebare: Există un vaccin care să prevină leishmanioza la câini?
Răspuns: Da, există vaccinuri aprobate în unele țări (inclusiv în Europa) împotriva leishmaniozei canine. Vaccinul nu oferă imunitate sterilizantă 100%, însă reduce șansa ca un câine expus să dezvolte boala sau să facă o formă severă. Practic, dacă un câine vaccinat este înțepat de un flebotom purtător, are șanse mai mari fie să nu se infecteze deloc, fie ca infecția să rămână subclinicǎ. Ghidurile recomandă vaccinarea mai ales pentru câinii care locuiesc sau călătoresc frecvent în zone endemice, în completarea (nu în locul) măsurilor repelente. Discutați cu medicul veterinar despre disponibilitatea vaccinului în zona dumneavoastră și dacă este potrivit pentru câinele dvs.

Întrebare: Dacă stau în România și câinele meu nu iese din curte, mai trebuie să-mi fac griji?
Răspuns: Șansele ca un câine care nu a părăsit România să ia leishmanioză sunt extrem de mici, vectorul (musculița) nu are o prezență semnificativă la noi. Totuși, nu este imposibil. Au existat câteva cazuri izolate autohtone, semn că în anumite focare locale parazitul poate circula. Dacă locuiți într-o zonă foarte călduroasă, cu umezeală, aproape de Delta Dunării sau granița de sud, puteți lua de precauție măsuri de protecție ant țânțari (multe produse contra țânțarilor comuni protejează și de flebotomi). Pentru majoritatea covârșitoare a câinilor de la noi, subiectul leishmaniozei devine relevant doar dacă plănuiți călătorii în țări cu risc sau dacă adoptați un câine din acele regiuni. În aceste situații, da, trebuie să vă informați despre prevenție și eventual testare.

Întrebare: Ce pot face pentru a preveni leishmanioza la câinele meu?
Răspuns: Prevenția se bazează pe evitarea contactului cu vectorul și creșterea rezistenței câinelui:
– Folosiți produse repelente contra flebotomilor în perioadele/zonele de risc, de exemplu, zgărzi speciale cu deltametrină sau fipronil+permetrin, pipete antiparazitare cu spectru și pe flebotomi. Acestea țin insectele la distanță și scad drastic probabilitatea de înțepătură infectantă.
– Țineți câinele în casă pe timp de noapte dacă vă aflați într-o regiune endemică. Flebotomii sunt activi mai ales la amurg și noaptea. Plasele la geamuri și aparatele anti-țânțari pot fi utile.
– Discutați cu medicul despre vaccinare, dacă planificați să vă mutați o perioadă într-o zonă cu leishmanioză, vaccinul administrat cu câteva luni înainte poate oferi protecție parțială și se merită.
– Mențineți câinele sănătos și bine hrănit. Un sistem imunitar puternic are șanse mai mari să țină sub control parazitul dacă acesta pătrunde totuși în organism. Există studii care sugerează că o nutriție optimă și eventual unele suplimente pot ajuta la reducerea progresiei bolii, deși nimic nu înlocuiește vigilența și protecția față de vector.

Pe scurt, prevenția în cazul leishmaniozei necesită un pic de planificare, dar este mult mai ușor de gestionat decât tratamentul bolii propriu-zise. Mai bine să previi decât să tratezi se aplică perfect aici.

Concluzie și recomandări finale

Leishmanioza la câini este o boală serioasă, dar cu atenție și îngrijire corespunzătoare, poate fi ținută sub control. Informația este cheia: fiți conștienți de riscuri dacă vă plimbați prietenul patruped în zone endemice, folosiți prevenția disponibilă și observați-i îndeaproape starea de sănătate. Dacă bănuiți că ceva nu este în regulă sau dacă observați simptome compatibile cu leishmanioza, nu amânați vizita la veterinar. Diagnosticul precoce și inițierea timpurie a tratamentului pot face diferența dintre o formă ușoară, controlabilă, și complicații care îi pun viața în pericol.

Programarea la medic: Contactați clinica veterinară și stabiliți o consultație cât mai curând posibil dacă aveți suspiciuni. Când mergeți la consult, pregătiți un dosar pentru medic: o listă cronologică a simptomelor observate (eventual țineți un mic jurnal cu ce ați remarcat în fiecare zi), fotografii clare ale oricăror răni sau semne vizibile pe câine și orice rezultate de analize anterioare (dacă există). Aceste elemente îl vor ajuta pe medic să evalueze mai rapid situația și să pună diagnosticul corect. De asemenea, amintiți-vă să comunicați toate detaliile relevante (mai ales istoricul de călătorie în străinătate).

În final, nu uitați că nu sunteți singuri în această luptă. Medicul veterinar va fi partenerul vostru în gestionarea leishmaniozei, urmați-i sfaturile, mergeți la controale și întrebați orice nelămurire aveți. Cu răbdare și grijă, sunt șanse mari ca iubitul vostru câine să se bucure în continuare de viață, chiar și cu acest diagnostic. Aveți grijă de el, fiți informați și proactivi, iar șansele vor fi de partea voastră!

Redactat și revizuit în decembrie 2025 de catre Dr. Alexandru Sauciuc, medic veterinar