Infecțiile urinare la câini

Infecțiile tractului urinar la câini reprezintă o problemă medicală frecvent diagnosticată în practica veterinară. Un management adecvat nu se limitează doar la rezolvarea episodului infecțios acut, ci vizează și prevenirea complicațiilor pe termen lung, a episoadelor recurente și, un aspect de importanță globală crescândă, limitarea dezvoltării rezistenței antimicrobiene. Spectrul problemelor urinare la câini este larg, variind de la infecții bacteriene aparent simple ale vezicii urinare (cistite) până la condiții mult mai severe, cum ar fi infecțiile renale (pielonefrite) sau prezența calculilor urinari (urolitiază). 

Infecția urinară la câini – simptome frecvente

Identificarea promptă a semnelor clinice asociate cu problemele tractului urinar este primul pas esențial în procesul diagnostic. Adesea, proprietarul este cel care observă primele modificări în comportamentul sau starea câinelui, iar o anamneză detaliată efectuată de medicul veterinar este crucială pentru orientarea investigațiilor.

Semne clinice observabile de proprietar:

• Disurie/stranurie: Câinele manifestă dificultate la urinare, se încordează vizibil sau pare să aibă dureri în timpul urinării.
• Polakiurie: Animalul urinează mult mai frecvent decât în mod normal, eliminând de obicei cantități mici de urină la fiecare episod.
• Hematurie: Proprietarul observă prezența sângelui în urină, care poate apărea roșie, roz, portocalie sau maronie. Urina poate avea și un aspect general tulbure.
• Periurie/incontinență: Câinele urinează în locuri neobișnuite din casă sau prezintă scurgeri involuntare de urină, fie în timpul mersului, fie în repaus.
• Modificări ale urinei: Urina poate căpăta un miros înțepător, neobișnuit, sau poate fi vizibil tulbure.
• Semne de disconfort/durere: Linsul excesiv al zonei genitale, vocalizarea în timpul urinării, reticența la mișcare sau adoptarea unor poziții neobișnuite (ex: spate arcuit) pot indica durere asociată tractului urinar.
• Semne sistemice: În special în cazul infecțiilor mai severe sau al celor care afectează rinichii (pielonefrită), pot apărea semne generale precum letargie, scăderea sau pierderea apetitului, febră, vomă sau un consum exagerat de apă (polidipsie).

Semne clinice observabile la examenul veterinar:

• Durere la palparea atentă a abdomenului caudal, în zona vezicii urinare, sau la palparea regiunii lombare, sugestivă pentru o posibilă afectare renală.
• Modificări ale dimensiunii și consistenței vezicii urinare: poate fi mică și fermă în caz de polakiurie cronică sau, dimpotrivă, mărită și dificil de golit manual în caz de retenție urinară sau obstrucție parțială.
• Eventuale anomalii la nivelul organelor genitale externe (inflamație, scurgeri, tumori).

Nespecificitatea simptomelor și necesitatea investigațiilor: Un aspect fundamental de înțeles este că niciunul dintre semnele clinice enumerate anterior nu este exclusiv specific pentru o infecție bacteriană a tractului urinar. 

Simptome precum disuria, polakiuria sau hematuria pot fi cauzate de o multitudine de alte afecțiuni, incluzând prezența calculilor urinari (urolitiază), inflamații sterile ale vezicii urinare, tumori (neoplazii) la nivelul tractului urinar, anomalii anatomice congenitale sau dobândite, sau chiar probleme neurologice care afectează controlul micțiunii.
Această suprapunere a simptomatologiei între diverse afecțiuni subliniază necesitatea depășirii diagnosticului bazat exclusiv pe semne clinice. Doar prin investigații se poate confirma sau infirma prezența unei infecții bacteriene, se poate identifica agentul patogen specific și sensibilitatea acestuia la antibiotice și, la fel de important, se pot descoperi eventualele cauze subiacente sau factori care predispun animalul la probleme urinare. 

Inițierea unui tratament antibiotic bazat doar pe suspiciune clinică, fără o confirmare diagnostică, este o practică nerecomandată, putând duce la eșec terapeutic, mascarea unor afecțiuni mai grave și contribuția la dezvoltarea rezistenței antimicrobiene.

Diagnosticul infecției urinare la câini

Confirmarea diagnosticului de infecție bacteriană și excluderea altor cauze ale semnelor clinice necesită o abordare metodică, combinând analiza urinei cu urocultura cantitativă și, în funcție de caz, investigații imagistice.

Analiza completă a urinei

Aceasta ar trebui să fie considerată o componentă minimă obligatorie a investigației inițiale și include trei etape principale: evaluarea macroscopică (culoare, aspect, volum), examenul chimic – biochimie urinară (realizat de obicei cu bandelete reactive – dipstick) și examinarea microscopică a sedimentului urinar.

Interpretarea parametrilor cheie:

• Aspect și culoare: Urina foarte deschisă la culoare (incoloră) sugerează o urină diluată, în timp ce o culoare galben-închis sau portocalie indică o urină concentrată sau prezența bilirubinei. Hematuria poate colora urina în roșu, roz sau maroniu. Un aspect tulbure sau lăptos este adesea asociat cu prezența unui număr mare de leucocite, bacterii, cristale, lipide sau celule epiteliale.
• Densitate specifică urinară (USG): Măsoară capacitatea rinichilor de a concentra sau dilua urina. La câini, o valoare normală într-o probă recoltată aleatoriu variază larg, dar capacitatea de concentrare este considerată adecvată dacă USG > 1.030. O valoare persistent scăzută a USG, în special în contextul deshidratării sau al creșterii creatininei serice (azotemie), poate semnala o disfuncție renală, care poate fi atât o cauză predispozantă pentru infecții urinare (ex: boala renală cronică), cât și o consecință a acesteia (ex: pielonefrita).
• pH urinar: Valoarea normală a pH-ului urinar la câini este cuprinsă între 6.0 și 7.5. Un pH persistent alcalin (>7.5−8.0) poate fi un indicator al unei infecții urinare cauzate de bacterii producătoare de urează, cum ar fi Staphylococcus spp., Proteus spp. sau Klebsiella spp. Pe de altă parte, un pH urinar constant acid sau alcalin poate favoriza formarea anumitor tipuri de cristale sau uroliți. Este important de menționat că pH-ul poate crește și artefact, în probele păstrate necorespunzător la temperatura camerei.
• Proteine: Bandeleta reactivă detectează în principal albumina. Rezultate de tip „1+” pot fi întâlnite în urina concentrată normală. Proteinuria semnificativă („2+” sau mai mult), în special într-o urină diluată sau în absența unui sediment urinar foarte activ (hematurie, piurie), necesită investigații suplimentare pentru a cuantifica pierderea de proteine (raport proteină/creatinină urinară – UPC) și a identifica o posibilă boală glomerulară. Totuși, infecția urinară este frecvent însoțită de grade variabile de proteinurie și hematurie.
• Glucoză: Prezența glucozei în urină (glicozurie) este anormală și indică, de obicei, o concentrație a glucozei în sânge care depășește pragul renal de reabsorbție. Cea mai frecventă cauză este diabetul zaharat, o afecțiune cunoscută ca factor predispozant pentru infecțiile urinare.
• Corpi cetonici: Detectarea corpilor cetonici în urină apare în stări de metabolism lipidic accentuat, cum ar fi cetoacidoza diabetică, înfometarea prelungită sau diete foarte sărace în carbohidrați.
• Bilirubină/urobilinogen: Cantități mici de bilirubină pot fi normale la câinii masculi cu urină concentrată. Creșteri semnificative pot indica afecțiuni hepatice sau hemoliză. Urobilinogenul are o semnificație clinică limitată la animale.
• Sânge (hematii/hemoglobină/mioglobină): Testul este foarte sensibil și detectează prezența hematiilor intacte, a hemoglobinei libere (din hemoliză intravasculară sau liza hematiilor în urină) sau a mioglobinei (din leziuni musculare severe). Un rezultat pozitiv confirmă hematuria (sau hemoglobinuria/mioglobinuria), dar nu localizează sursa sângerării, care poate fi oriunde în tractul urinar sau poate proveni din contaminare genitală în timpul urinării.
• Nitriți: Testul pentru nitriți, utilizat frecvent în medicina umană pentru a detecta bacteriile care reduc nitrații la nitriți, este considerat nesigur și are valoare diagnostică redusă la câini și pisici, dând frecvent rezultate fals negative.

Examinarea sedimentului urinar (la microscop): Analiza microscopică a sedimentului obținut după centrifugarea urinei este o componentă critică a uroanalizei, permițând identificarea și cuantificarea elementelor celulare, a microorganismelor și a altor structuri.

• Leucocite (WBC – White Blood Cells): Prezența a mai mult de 5 leucocite pe câmp microscopic (obiectiv 40x) indică inflamație la nivelul tractului urinar și este un argument puternic în favoarea unei infecții. Totuși, absența lor nu exclude complet posibilitatea unei infecții, mai ales în probele de urină foarte diluate sau la pacienții cu sistem imunitar compromis.
• Eritrocite (RBC – Red Blood Cells): Identificarea a mai mult de 5 eritrocite confirmă hematuria. Cauzele hematuriei sunt multiple și includ, pe lângă infecție, inflamația de altă natură, prezența calculilor, traumatismele, neoplaziile sau tulburările de coagulare.
• Bacterii: Vizualizarea bacteriilor în sedimentul urinar (bacteriurie), în special dacă provin dintr-o probă recoltată prin cistocenteză (recoltat prin înțeparea vezicii urinare), este extrem de sugestivă pentru o infecție activă. Observarea bacteriilor (coci – formă sferică, sau bacili – formă de bastonaș) poate oferi indicii utile pentru alegerea terapiei cu antibiotice inițială, înainte de obținerea rezultatelor uroculturii. În probele obținute prin micțiune (urinare) liberă sau chiar cateterizare, un număr mic de bacterii poate reprezenta contaminare din tractul urinar inferior sau genital.
• Celule epiteliale: În mod normal, în sediment se pot găsi câteva celule epiteliale scuamoase (provenind din uretra sau tractul genital – indică adesea contaminare) și celule epiteliale tranziționale (rotunde sau poligonale, provenind din epiteliul care căptușește rinichiul, ureterele, vezica urinară și uretra proximală). Celulele epiteliale renale (tubulare) sunt rare și prezența lor indică o leziune la nivelul tubulilor renali.
• Cristale: Prezența cristalelor în urină (cristaluria) nu este echivalentă cu diagnosticul de urolitiază (pietre la rinichi sau vezică), dar poate indica un risc crescut de formare a acestora. Tipul cristalelor observate depinde de numeroși factori, inclusiv pH-ul urinar, concentrația urinei, temperatura de păstrare a probei, dieta și prezența unei infecții. Cristalele de struvit (fosfat amoniaco-magnezian), care au adesea forma de „capac de sicriu”, sunt cel mai frecvent asociate cu infecțiile cauzate de bacterii producătoare de urează, deoarece se formează preferențial în urina alcalină. Cristalele de oxalat de calciu (dihidrat – formă de plic, sau monohidrat – formă de ganteră sau ovală) se formează de obicei în urina acidă sau neutră și nu sunt direct legate de infecții. Alte tipuri de cristale (urați de amoniu, cistină, etc.) pot indica tulburări metabolice specifice.

De asemenea, este vitală conștientizarea impactului pe care calitatea probei și intervalul de timp dintre recoltare și analiză îl au asupra rezultatelor. Prin urmare, analiza promptă a unei probe proaspăt recoltate sau refrigerarea imediată sunt esențiale pentru obținerea unor rezultate fiabile.

Urocultura și antibiograma

Diagnosticul definitiv al unei infecții bacteriene a tractului urinar se stabilește prin izolarea și identificarea microorganismului cauzator din urină, urmată de determinarea numărului de bacterii prezente per mililitru de urină. Această procedură, cunoscută sub numele de urocultură cantitativă, este considerată standardul de aur. Metodele de cultură calitative, care raportează doar prezența sau absența creșterii bacteriene fără a cuantifica numărul de colonii, sunt descurajate, deoarece interpretarea lor este dificilă și nesigură.

Antibiograma este obligatorie în toate cazurile suspectate de infecție urinară. Aceasta oferă informații critice pentru selectarea celui mai eficient tratament antibiotic (terapie țintită), ajută la identificarea bacteriilor rezistente care nu ar răspunde la terapia empirică inițială și este indispensabilă în managementul cazurilor recurente, permițând diferențierea între o recidivă (persistența aceleiași infecții) și o reinfecție (o nouă infecție cu un alt microorganism).

Recoltarea probei: CISTOCENTEZA 

• Metoda ideală și recomandată pentru recoltarea urinei în vederea efectuării uroculturii este cistocenteza. Aceasta presupune puncționarea vezicii urinare direct prin peretele abdominal, folosind un ac și o seringă sterile, și aspirarea urinei. Avantajul major al cistocentezei este că ocolește complet uretra distală, prepuțul (la masculi) și vaginul (la femele), zone care sunt colonizate în mod normal cu o floră bacteriană comensală. Urina conținută în vezica urinară a unui animal sănătos ar trebui să fie sterilă.
• Metode alternative: În situațiile în care cistocenteza nu este fezabilă (ex: vezică urinară foarte goală, pacient necooperant, obezitate, tulburări de coagulare), cateterizarea urinară sterilă poate reprezenta o alternativă acceptabilă. Totuși, chiar și efectuată cu maximă asepsie, cateterizarea implică riscul de a introduce bacterii din uretra distală în vezică sau de a contamina proba în timpul prelevării. Probele de urină obținute prin micțiune spontană (jet colectat într-un recipient steril) sau prin exprimare manuală a vezicii nu sunt recomandate pentru urocultură. Aceste metode prezintă un risc foarte mare de contaminare cu bacterii de pe piele, din tractul genital sau fecale, contaminare care poate fi masivă cantitativ și poate face imposibilă diferențierea între o infecție reală și o probă contaminată.
• Manipularea probei: Ideal, urina destinată culturii ar trebui procesată de laborator în maximum 30 de minute de la recoltare. Dacă acest lucru nu este posibil, proba trebuie refrigerată imediat la 4°C și transportată la laborator în cel mai scurt timp posibil, preferabil în mai puțin de 24 de ore. Refrigerarea încetinește multiplicarea bacteriană, dar nu o oprește complet. 

Majoritatea infecțiilor urinare la câini sunt monomicrobiene, adică sunt cauzate de un singur tip de bacterie. Cel mai frecvent izolat uropatogen este Escherichia coli, urmat de Staphylococcus spp., Streptococcus spp./ Enterococcus spp., Proteus spp., Klebsiella spp. și Pseudomonas spp. Izolarea a două sau mai multe tipuri de bacterii este mai puțin comună în infecțiile simple, sporadice, dar poate fi întâlnită în cazurile complicate (asociate cu calculi, catetere, anomalii anatomice) sau poate ridica suspiciunea unei contaminări a probei, mai ales dacă printre organismele izolate se numără și bacterii comensale.

Antibioticul pentru infecția urinară la câini

Tratamentul infecțiilor bacteriene ale tractului urinar la câini se bazează, în principal, pe administrarea de antibiotice. 

Rezultatele antibiogramei ghidează medicul veterinar în alegerea celui mai potrivit tratament cu antibiotic, maximizând șansele de vindecare și reducând utilizarea antibioticelor ineficiente. Laboratoarele raportează de obicei rezultatele antibiogramei în două moduri complementare: prin atribuirea unei categorii de interpretare – Sensibil (S), Intermediar (I) sau Rezistent (R) – pentru fiecare antibiotic testat.

Înțelegerea categoriilor: Sensibil (S), Intermediar (I), Rezistent (R)

• Sensibil (S): Acest rezultat sugerează că infecția cauzată de bacteria respectivă poate fi tratată cu succes folosind doza standard recomandată a antibioticului testat. Bacteria este inhibată de concentrațiile de medicament care se ating în mod normal în organism. Antibioticele clasificate ca „S” reprezintă, în general, opțiunile terapeutice preferate.
• Intermediar (I): Această categorie indică o eficacitate clinică incertă sau potențială doar în anumite condiții. Bacteria este inhibată in vitro doar de concentrații de antibiotic care se ating la locul infecției dacă medicamentul se concentrează acolo (cum este cazul multor antibiotice în urină) sau dacă se utilizează doze mai mari decât cele standard (dacă acest lucru este posibil și sigur pentru pacient). Alegerea unui antibiotic „I” necesită o judecată clinică atentă, luând în considerare localizarea infecției, severitatea acesteia și particularitățile farmacocinetice ale medicamentului.
• Rezistent (R): Acest rezultat indică faptul că tratamentul cu antibioticul respectiv este foarte probabil să eșueze. Antibioticele clasificate ca „R” trebuie evitate pentru tratamentul infecției respective.

Abordarea terapeutică inițială (“în orb”)

Deși terapia ideală este cea țintită, bazată pe rezultatele uroculturii și antibiogramei, obținerea acestor rezultate durează de obicei 2-4 zile. În acest interval, pacienții cu semne clinice severe de infecții urinare, disconfort marcat sau cei la care se suspectează o infecție complicată (cum ar fi pielonefrita, care necesită tratament prompt), pot necesita inițierea unui tratament antibiotic înainte de a avea confirmarea bacteriologică și antibiograma. Această abordare se numește terapie empirică. 

Exemple de alegeri inițiale bazate pe sediment/pH:

Dacă sedimentul urinar arată predominant bacili (sugestiv pentru bacterii Gram-negative, cel mai frecvent E. coli): Opțiunile empirice rezonabile pot include:

• Amoxicilină cu acid clavulanic (Synulox): Spectru larg, activitate bună împotriva multor tulpini de E. coli și a unor bacterii Gram-pozitive.
• Trimetoprim-sulfamidă: Spectru larg, bună concentrare urinară și penetrare tisulară (utilă în prostatită), dar potențial de efecte adverse (keratoconjunctivită sicca, reacții de hipersensibilitate, anemie, trombocitopenie) și rezistență în creștere.
• Fluorochinolone (ex: enrofloxacin, marbofloxacin, pradofloxacin): Spectru larg (în special Gram-negativ), excelentă penetrare tisulară (inclusiv rinichi și prostată). Reprezintă adesea o primă alegere rezonabilă în suspiciunea de pielonefrită, dacă datele locale de sensibilitate o susțin. Totuși, utilizarea lor trebuie să fie judicioasă din cauza potențialului de selecție rapidă a rezistenței și a restricțiilor de utilizare la animalele în creștere (efecte asupra cartilajelor articulare). 
• Cefalosporine de generația a 3-a (cefovecina inj – Convenia): Spectru larg, în special Gram-negativ. Pot fi considerate în cazuri mai severe sau ca alternativă. Cefovecina are avantajul administrării injectabile la intervale lungi (14 zile).

Dacă sedimentul urinar arată predominant coci (sugestiv pentru bacterii Gram-pozitive): Alegerea depinde și de pH-ul urinar:

• pH normal sau acid (sugestiv pentru Enterococcus spp. sau Streptococcus spp.): Prima alegere este, de obicei, Amoxicilina (sau Ampicilina). Enterococii sunt frecvent rezistenți la multe alte clase de antibiotice (cefalosporine, trimetoprim-sulfamida, uneori chiar fluorochinolone). Dacă se suspectează și o posibilă co-infecție sau dacă există istoric de tratamente anterioare, Amoxicilina cu acid clavulanic poate oferi o acoperire mai largă.
• pH alcalin (sugestiv pentru Staphylococcus spp. ureazo-pozitiv, cel mai frecvent S. pseudintermedius): Deoarece majoritatea stafilococilor patogeni la câini produc beta-lactamază (o enzimă care inactivează penicilinele simple), Amoxicilina-clavulanat este o alegere empirică mai prudentă și adesea mai eficientă decât amoxicilina simplă. Cefalosporinele de generația 1 (ex: cefalexină, cefadroxil – CefaCure) sau generația a 3-a sunt, de asemenea, opțiuni bune, având activitate excelentă împotriva majorității stafilococilor (inclusiv a celor producători de beta-lactamază, dar nu și a celor meticilino-rezistenți – MRSP).

Terapia empirică este, prin definiție, o soluție temporară, bazată pe probabilități. Scopul său este de a iniția un tratament potențial eficient cât mai rapid posibil în cazurile justificate, dar ea trebuie întotdeauna să fie urmată de obținerea rezultatelor uroculturii și antibiogramei. Aceste rezultate vor confirma dacă alegerea empirică a fost corectă sau dacă este necesară ajustarea terapiei pentru a asigura un tratament optim și țintit.

Durata tratamentului și infecțiile complicate

Stabilirea duratei optime a tratamentului antibiotic este la fel de importantă ca și alegerea antibioticului corect. O durată prea scurtă poate duce la eșec terapeutic, în timp ce o durată excesiv de lungă crește riscul de efecte adverse. Durata recomandată a tratamentului variază semnificativ în funcție de tipul de infecție urinară (necomplicată vs. complicată) și de localizarea ei.

• Infecție urinară necomplicată (cistită bacteriană): Aceasta se definește ca o infecție bacteriană a vezicii urinare care apare izolat la un animal altfel sănătos, care nu prezintă anomalii anatomice sau funcționale ale tractului urinar și nici afecțiuni sistemice concomitente care l-ar putea predispune la infecții. Pentru aceste cazuri, considerate cele mai simple, durata tradițională a tratamentului antibiotic a fost de 10-14 zile. Ghiduri mai recente și studii clinice sugerează însă că durate mai scurte de tratament, de 7 zile sau chiar 3-5 zile pentru anumite antibiotice cu concentrare urinară excelentă, pot fi la fel de eficiente pentru cistita acută necomplicată la câini. 
• Infecție urinară complicată: Această categorie include toate infecțiile urinare care apar la pacienți cu unul sau mai mulți factori predispozanți sau care afectează structuri mai profunde decât mucoasa vezicală. Factorii de complicare pot include:

• • Anomalii anatomice ale tractului urinar (congenitale sau dobândite): ex. ureter ectopic, vestibul vaginal persistent, diverticuli vezicali, stricturi uretrale.
  • Prezența uroliților (pietre) în tractul urinar.
  • Neoplazii (tumori) ale tractului urinar.
  • Afecțiuni endocrine: diabet zaharat, hiperadrenocorticism (boala Cushing).
  • Boală renală cronică.
  • Imunosupresie (terapie cu corticosteroizi, chimioterapie).
  • Prezența unui cateter urinar permanent.
  • Prostatită bacteriană (la masculii necastrați).
  • Incontinență urinară cu golire incompletă a vezicii (urină reziduală).
  • Infecții care implică tractul urinar superior (rinichi și/sau uretere), adică pielonefrita.

Strategii de prevenție 

• Asigurarea unei igiene locale corespunzătoare, în special în zona perineală la femele.
• Încurajarea unui consum adecvat de apă proaspătă pentru a promova diureza și „spălarea” tractului urinar.
• Permiterea unor oportunități frecvente de urinare pentru a evita staza prelungită a urinei în vezică.
• Administrarea unei diete specifice, dacă este indicată pentru managementul sau prevenirea anumitor tipuri de urolitiază (ex: diete de dizolvare/prevenire a struviților sau oxalaților).
• Utilizarea unor suplimente alimentare care pot contribui la sănătatea tractului urinar (ex: produse din extract de merișor – eficacitatea este încă dezbătută și variabilă, dar pot fi considerate ca adjuvant în unele cazuri, în special pentru a preveni aderența bacteriană).

Eșecul tratamentului inițial sau reapariția frecventă a infecțiilor urinare la un câine trebuie să fie un semnal de alarmă. Aceste situații indică adesea fie o problemă legată de terapia cu antibiotic inițială (alegere inadecvată a antibioticului, doză sau durată incorectă), fie, mult mai frecvent, prezența unui factor predispozant anatomic, metabolic sau funcțional care nu a fost încă identificat și gestionat corespunzător. O investigație de diagnostic complet și metodică a cauzelor recurenței este cheia succesului managementului pe termen lung al acestor pacienți.

Concluzie

Managementul de succes al infecțiilor tractului urinar la câini este un proces complex care necesită o abordare sistematică și bazată pe dovezi. Acesta începe cu o anamneză atentă și un examen clinic complet, urmate de un protocol diagnostic riguros. Elementele centrale ale acestui protocol sunt analiza completă a urinei și, indispensabil, urocultura cantitativă cu antibiogramă, ideal efectuată pe o probă de urină recoltată prin cistocenteză pentru a minimiza riscul de contaminare.

Surse:

1. Antimicrobial Use Guidelines for Treatment of Urinary Tract Disease https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3134992/
2. Urinalysis in dog and cat: A review – PMC https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7704312/
3. Managing routine and difficult urinary tract infections in dogs https://www.dvm360.com/view/managing-routine-and-difficult-urinary-tract-infections-dogs-proceedings