Saculita anală canină: Cauze, simptome, diagnostic și tratament

Saculita anală reprezintă inflamația sacilor anali (glandelor perianale) și este adesea percepută de proprietari ca o problemă minoră, manifestată prin comportamente bizare precum târârea fundului pe podea sau linsul excesiv “la fund”. Neglijarea acestei afecțiuni poate duce la o complicații severe și extrem de dureroase, incluzând abcese și fistule. 

Anatomia glandelor perianale

Glandele perianale, sunt două structuri localizate bilateral față de anus. Aceste glande sunt responsabile pentru producerea unei secreții lichide, uleioase, cu un miros intens și caracteristic. Conținutul fiecărei glande este evacuat printr-un canal excretor subțire, care se deschide direct în anus, permițând eliberarea secreției la exterior.

Acest fluid conține un amestec complex de feromoni care acționează ca o „carte de vizită” sau o „amprentă” olfactivă unică pentru fiecare câine. În lumea canină, această formă de comunicare este extrem de importantă, transmițând altor indivizi informații esențiale despre prezența, sexul, statutul social și starea de sănătate a animalului. Acesta este motivul pentru care câinii petrec timp examinând olfactiv fecalele altor animale și își miros reciproc regiunea posterioară.

În condiții normale, golirea glandelor perianale este un proces care are loc natural în timpul defecației. Trecerea prin canalul anal a unor materii fecale cu volum adecvat și consistență fermă exercită o presiune directă asupra pereților exteriori a glandelor. Această compresie mecanică forțează evacuarea secreției prin canalele excretoare, depunând-o pe suprafața fecalelor. Așadar, orice perturbare care modifică consistența scaunului, cum ar fi diareea (scaune prea moi pentru a exercita presiune) sau constipația (scaune prea dure sau dificil de eliminat), va întrerupe direct acest mecanism de evacuare. Această relație cauzală fundamentală explică de ce problemele dietetice reprezintă una dintre principalele cauze ale afecțiunilor glandelor anale. 

Afecțiunile glandelor anale

Patologia glandelor anale evoluează frecvent printr-o serie de etape progresive, pornind de la o simplă disfuncție mecanică și culminând cu leziuni severe.

• Obstrucția: Aceasta este prima etapă și cea mai puțin severă, fiind caracterizată prin retenția secrețiilor în interiorul sacilor. Canalele excretoare se blochează, iar secreția acumulată se îngroașă, căpătând o consistență păstoasă și o culoare care poate varia de la roșu la maro. În această fază, sacii sunt destinși (umflați), dar semnele de inflamație sunt absente sau minime.
• Saculita (inflamația): Dacă obstrucția persistă, stagnarea secrețiilor și distensia pereților sacului duc la apariția inflamației. Această etapă, denumită saculită, este însoțită de semne clinice de inflamație. Caracteristicile secreției se modifică: inițial devine mai lichidă, apoi cremoasă, iar culoarea se poate schimba în verzuie, maronie sau chiar hemoragică (cu sânge).
• Infecția și formarea abcesului: Conținutul stagnant al sacilor anali reprezintă un mediu de cultură ideal pentru proliferarea bacteriilor, adesea provenite din materiile fecale (ex: E. coli, Clostridium). Infecția bacteriană transformă procesul inflamator într-unul purulent, ducând la formarea unui abces. Abcesul este o colecție localizată de puroi, extrem de dureroasă, însoțită de umflare semnificativă, roșeață, căldură locală și, uneori, semne sistemice precum febra.
• Ruptura și fistulizarea: Presiunea generată de acumularea de puroi în interiorul abcesului crește până la un punct în care peretele sacului și pielea cedează. Abcesul se rupe la exterior, creând o fistulă, un traiect sau un canal anormal care drenează puroi și secreții sanguinolente lateral de anus. Această etapă este asociată cu durere severă și necesită intervenție veterinară imediată.

Analiza cauzelor și a factorilor de risc

Afecțiunile glandelor anale sunt multifactoriale, rezultând dintr-o interacțiune complexă între factori dietetici, alergici, anatomici și iatrogeni.

• Factori dietetici: Aceștia reprezintă o cauză fundamentală. Dietele sărace în fibre duc la formarea unor scaune de volum redus și consistență moale, care nu exercită presiunea mecanică necesară pentru golirea naturală a sacilor.
• Alergiile: Reacțiile alergice, fie ele alimentare (la ingrediente precum puiul) sau de mediu (atopia), sunt o cauză majoră a problemelor cronice și recurente. Alergiile induc o stare de inflamație cronică la nivelul pielii, care afectează inclusiv glandele anale, ducând la hipersecreție și obstrucția canalelor. În acest context, saculita nu este o problemă mecanică, ci un simptom cutanat al unei boli sistemice subiacente.
• Factori anatomici și predispoziție de rasă: Câinii de talie mică, precum Chihuahua, Poodle, Beagle și Cocker Spaniel, sunt în mod clar suprareprezentați. Se presupune că acest lucru se datorează unor particularități anatomice (poziționarea sacilor, diametrul canalelor) sau unei predispoziții genetice pentru inflamație sau hipersecreție.
• Condiții conexe: Obezitatea contribuie prin creșterea presiunii în țesuturile perianale și prin asocierea cu un tonus muscular redus, ambele ducând la o golire ineficientă. De asemenea, orice afecțiune care provoacă diaree cronică sau constipație va perturba mecanismul normal de evacuare.
• Cauze iatrogene: O cauză frecvent subestimată este vidarea manuală sistematică, efectuată „profilactic” de către proprietari sau personal neavizat, în absența unei indicații clinice. Această manevră poate provoca iritație, traumatism tisular și inflamație, creând un cerc vicios în care glandele devin dependente de golirea manuală și mai predispuse la probleme.

Această perspectivă etiologică demonstrează că tratamentul cazurilor cronice trebuie să se concentreze pe un diagnostic dermatologic sau gastroenterologic complet, nu doar pe vidarea repetată și administrarea de antibiotice locale.

Semne clinice și protocol de diagnostic

Semne clinice și comportamentale

Manifestările clinice ale afecțiunilor glandelor anale variază în funcție de severitatea și stadiul bolii, de la semne subtile de disconfort la durere acută.

• Semne timpurii/ușoare: Cel mai recunoscut semn comportamental este „scooting”-ul, acțiunea prin care câinele își târește fundul pe podea sau pe alte suprafețe într-o încercare de a calma pruritul sau disconfortul. Alte semne frecvente în această etapă includ linsul sau mușcatul excesiv al zonei anale și a bazei cozii, un miros neplăcut, persistent, asemănător cu cel de pește, și o reticență sau un disconfort vizibil la așezare.
• Semne de progresie a bolii: Pe măsură ce inflamația se intensifică, câinele poate manifesta durere evidentă la atingerea zonei perianale. Defecarea poate deveni dificilă și dureroasă (dischezie), uneori însoțită de vocalizări. Unii câini pot dezvolta constipație secundară, evitând să defecheze din cauza durerii anticipate.
• Semne severe (abces/fistulă): Formarea unui abces este marcată de apariția unei umflături vizibile, roșii, calde și fluctuente pe una sau ambele părți ale anusului. Durerea este intensă, iar câinele poate deveni apatic, letargic și poate prezenta febră. Dacă abcesul se rupe, se poate observa drenajul de sânge sau puroi din rect sau dintr-o deschidere fistuloasă pe piele.

Diagnosticul 

Un diagnostic precis este esențial pentru a institui un tratament adecvat și pentru a exclude alte patologii grave.

• Anamneza și examenul Clinic: Primul pas este colectarea unui istoric medical detaliat (anamneză), care trebuie să includă informații despre dietă, istoricul de alergii, frecvența și evoluția simptomelor. Examenul clinic este fundamental și constă în inspecția vizuală a regiunii perianale, urmată de o palpare digitală rectală atentă. Această manevră, efectuată de medicul veterinar, permite evaluarea directă a dimensiunii, formei, consistenței (lichidă, păstoasă, fermă) și a gradului de durere la palparea sacilor anali.
• Analiza citologică a secrețiilor: Prelevarea unei mostre din conținutul sacilor pentru examinare microscopică (citologie) este un pas diagnostic de mare valoare. Analiza citologică poate confirma prezența unei infecții (prin identificarea bacteriilor și a unui număr mare de celule inflamatorii, precum neutrofilele) și este crucială pentru a exclude prezența celulelor neoplazice (canceroase).

Diagnosticul diferențial și imagistica avansată

Durerea și disconfortul în regiunea perianală pot fi cauzate de mai multe afecțiuni, iar diferențierea acestora este vitală.

• Diagnosticul diferențial: Principalele afecțiuni care trebuie luate în considerare sunt:

• • Tumorile glandelor anale: Cel mai frecvent, adenocarcinomul glandelor apocrine, o tumoră malignă agresivă întâlnită mai ales la câinii în vârstă. La palpare, se poate simți o masă fermă, adesea unilaterală. Un semn de alarmă important este hipercalcemia malignă (nivel crescut de calciu în sânge), care poate provoca poliurie (urinare excesivă) și polidipsie (sete excesivă).
  • Fistula perianală imun-mediată: O boală inflamatorie cronică, probabil cu o componentă imun-mediată, caracterizată prin ulcerații multiple și traiecte fistuloase supurative în țesutul din jurul anusului. Rasa Ciobănesc German are o predispoziție marcată.
  • Hernia perineală: O ruptură a diafragmei pelvine, care permite organelor abdominale (vezică urinară, intestine) să hernieze în regiunea perineală. Apare ca o umflătură moale, reductibilă, lateral de anus, fiind mai frecventă la masculii necastrați, în vârstă.

• Imagistică: În cazurile complexe sau când se suspectează o tumoră, se pot utiliza tehnici de imagistică avansată:

• • Ecografia: Este o metodă neinvazivă excelentă pentru a evalua structura peretelui sacilor, omogenitatea conținutului și pentru a detecta prezența abceselor sau a maselor tumorale incipiente.
  • Tomografia Computerizată (CT) și Imagistica prin Rezonanță Magnetică (RMN): Acestea sunt modalitățile de elecție pentru stadializarea tumorilor. Ele oferă detalii precise despre dimensiunea tumorii, gradul de invazie în țesuturile locale și, crucial, pot detecta metastazele în ganglionii limfatici regionali (sacrali și iliaci) sau la distanță (plămâni, ficat).

Tabelul 1: Diagnostic diferențial al afecțiunilor dureroase din regiunea perianală la câine

Afecțiune	Semne clinice specifice	Predispoziție (vârstă/rasă)	Metode de diagnostic cheie	Prognostic
Saculită / abces	Umflare dureroasă, febrilă, adesea unilaterală; istoric de „scooting”.	Rase mici predispuse (Chihuahua, Poodle, etc.).	Palpare rectală, citologia secreției.	Excelent cu tratament adecvat.
Adenocarcinom	Masă fermă, non-dureroasă inițial; posibilă poliurie/polidipsie (datorită hipercalcemiei).	Câini mai în vârstă (9-11 ani).	Palpare, citologie/biopsie, analize de sânge (calciu), CT/RMN.	Rezervat spre grav, rată mare de metastazare.
Fistulă perianală	Ulcerații multiple, supurative, în jurul anusului; tenesmus, dischezie.	Ciobănesc German.	Inspecție clinică, excluderea altor cauze.	Bun cu management medical imunosupresor pe termen lung.
Hernie perineală	Umflare laterală de anus, moale, reductibilă; constipație, posibilă dificultate la urinare.	Masculi necastrați, în vârstă.	Palpare, ecografie.	Bun cu corecție chirurgicală.

Modalități de tratament

Abordarea terapeutică a saculitei anale este stadializată, depinzând de severitatea afecțiunii, de la management medical minim invaziv la intervenții chirurgicale radicale.

Managementul Medical

• Terapia de primă linie (obstrucție/saculită ușoară): Tratamentul inițial pentru cazurile necomplicate constă în vidarea manuală (exprimarea) a conținutului sacilor. Această procedură trebuie efectuată de un medic veterinar pentru a evita traumatismele și golirea incompletă. În cazurile de infecție, după golire, se poate efectua un lavaj (spălare) al sacilor cu o soluție antiseptică, urmat de infuzia locală a unui preparat care conține un antibiotic și un antiinflamator (corticosteroid) pentru a acționa direct la locul infecției.
• Terapia sistemică (infecție/inflamație moderată): Când infecția este evidentă sau inflamația este semnificativă, tratamentul local este completat de terapie sistemică. Se administrează antibiotice pe cale orală, precum amoxicilina cu acid clavulanic sau clindamicina, pentru a combate infecția bacteriană. Concomitent, se pot prescrie medicamente antiinflamatorii nesteroidiene (AINS) sau, în cazuri selectate, corticosteroizi în doză mică pentru a controla rapid durerea și inflamația.
• Managementul abceselor: Un abces format, dar care nu s-a rupt încă, reprezintă o urgență chirurgicală minoră. Acesta necesită lancedare (incizie) și drenaj sub sedare sau anestezie generală pentru a elibera puroiul și a reduce presiunea. După drenaj, se continuă cu antibioterapie sistemică și, uneori, cu spălături locale. Aplicarea de comprese calde la domiciliu poate ajuta la ameliorarea durerii și la menținerea drenajului.

Saculectomia anală (îndepărtarea chirurgicală)

• Indicații: Îndepărtarea chirurgicală completă a sacilor anali, cunoscută sub numele de saculectomie anală, este o procedură radicală. Este rezervată exclusiv pentru cazurile care nu răspund la un management medical și dietetic corect instituit: infecții cronice și recurente, formarea de fistule care nu se vindecă sau prezența unor tumori ale glandelor anale.
• Descrierea tehnicii: Intervenția se realizează sub anestezie generală și implică disecția atentă și îndepărtarea în totalitate a ambilor saci anali. Este o procedură delicată, deoarece sacii sunt localizați în imediata apropiere a sfincterului anal extern și a nervilor rectali caudali, care sunt esențiali pentru continență.
• Riscuri și complicații potențiale: Cea mai de temut complicație postoperatorie este lezarea nervilor care controlează sfincterul anal, ceea ce poate duce la incontinență fecală. Aceasta poate fi temporară (durând de la câteva zile la câteva săptămâni), dar în cazuri rare, dacă leziunea nervoasă este severă, poate deveni permanentă. Alte riscuri includ infecția plăgii chirurgicale, formarea de seroame și, dacă excizia nu este completă, reapariția simptomelor prin formarea de fistule din țesutul glandular restant.

Spectrul de tratament prezintă un paradox: cea mai comună intervenție (vidarea manuală) poate, dacă este efectuată abuziv și fără discernământ, să perpetueze problema prin inducerea inflamației cronice. Pe de altă parte, tratamentul definitiv (saculectomia) poartă riscuri semnificative și potențial devastatoare. Această realitate clinică subliniază faptul că managementul cauzei primare (dietă, alergii) nu este o simplă „alternativă”, ci reprezintă pilonul central al oricărei strategii terapeutice raționale pentru cazurile cronice, fiind cea mai logică și sigură abordare pe termen lung.

Prevenție și management pe termen lung

Managementul nutrițional

• Fibrele: O dietă adecvată, bogată în fibre, este esențială. Fibrele cresc volumul fecalelor și le conferă o consistență fermă, dar nu dură, optimizând presiunea mecanică necesară pentru golirea naturală a sacilor anali. Surse excelente de fibre care pot fi adăugate în dieta câinelui includ dovleacul la conservă (fără zahăr sau condimente), cojile de psyllium (disponibile ca atare sau în produse precum Metamucil), pulpa de sfeclă și semințele de in măcinate.
• Managementul alergiilor alimentare: Pentru câinii cu probleme recurente, este foarte probabil să existe o alergie alimentară subiacentă. Identificarea și eliminarea alergenului este adesea curativă. Cel mai frecvent incriminat alergen este proteina de pui. Se recomandă o dietă de eliminare, sub supravegherea unui cabinet veterinar, utilizând o sursă nouă de proteine (ex: somon, miel, rață, cangur) sau o dietă cu proteine hidrolizate (în care proteinele sunt descompuse în particule prea mici pentru a declanșa o reacție alergică).
• Suplimente: Sănătatea intestinală poate fi susținută prin administrarea de probiotice, care ajută la menținerea unui microbiom echilibrat. Acizii grași Omega-3, prezenți în uleiul de pește, au proprietăți antiinflamatorii și pot ajuta la reducerea inflamației generale a pielii, inclusiv la nivelul glandelor anale. Pe piață există și suplimente comerciale special formulate (ex: Glandex, Naturvet No Scoot) care combină fibre, probiotice, enzime digestive și ingrediente cu efect antiinflamator.

Controlul factorilor predispozanți

• Managementul greutății: Menținerea câinelui la o greutate corporală optimă este crucială. Obezitatea crește presiunea în țesuturile perianale și reduce tonusul muscular, ambele contribuind la o golire ineficientă a sacilor.
• Exerciții fizice: Activitatea fizică regulată nu doar că ajută la controlul greutății, dar stimulează și motilitatea intestinală, promovând un tranzit regulat și sănătos.
• Controlul alergiilor de mediu (atopie): La câinii diagnosticați cu dermatită atopică, controlul eficient al pruritului și inflamației cutanate este esențial. Acest lucru se poate realiza prin medicație specifică (ex: oclacitinib – Apoquel, lokivetmab – Cytopoint) sau prin imunoterapie specifică alergenilor („vaccinuri pentru alergii”), ceea ce va reduce și inflamația de la nivelul glandelor anale.

Concluzie

Saculita anală canină este o afecțiune complexă, a cărei importanță clinică depășește cu mult disconfortul local pe care îl provoacă. Analiza detaliată a sa relevă că, în majoritatea cazurilor cronice, inflamația glandelor anale nu este o boală primară, ci mai degrabă o manifestare exterioară a unor probleme de natură dietetică sau alergică.