Lipidoza hepatică este cunoscută și sub numele de sindromul ficatului gras. Această boală este specifică pisicilor și este una dintre cele mai frecvente boli hepatice întâlnite la această specie.
Steatoza hepatică felină este o afecțiune caracterizată prin acumularea excesivă de grăsime în celulele hepatice (hepatocite) ale ficatului la pisici. Aceasta este o afecțiune în care depozitele anormale de grăsime interferează cu funcționarea normală a ficatului și pot duce la disfuncție hepatică. Acumularea lipidică poate afecta atât structura cât și funcția ficatului, influențând negativ procesele metabolice și procesele de detoxifiere desfășurate de acest organ vital.
Simptome și manifestare
De obicei, o pisică cu lipidoză hepatică a trecut recent printr-o perioadă de anorexie (nu mănâncă sau mănâncă puțin) timp de trei sau patru zile consecutive. Șansele de apariție a lipidozei hepatice sunt mai mari dacă pisica era supraponderală sau obeză înainte de începerea anorexiei. Aceste pisici sunt adesea de vârstă mijlocie și au pierdut cel puțin 25% din greutatea corporală. La majoritatea pisicilor, există o boală de bază care a cauzat inapetența (lipsa poftei de mâncare). Acestea pot include boli inflamatorii intestinale, alte tipuri de boli hepatice, cancer, pancreatită, anxietate, boli respiratorii și diabet zaharat.
Deși poate părea contra-intuitiv că lipsa alimentării provoacă ficat “gras”, există o explicație metabolică în spatele fenomenului. În lipsa rezervelor glucidice asigurate prin alimentație și glicogen, organismul recurge la transformarea lipidelor de rezervă în energie.
Atunci când grăsimile sunt descompuse rapid pentru a furniza energie și nutrienți pisicii anorexice, acestea pot copleși capacitatea ficatului de a le procesa. Această grăsime se depozitează în și în jurul celulelor hepatice, compromițând și mai mult funcția hepatică. De obicei, pisica devine icterică, ceea ce se evidențiază printr-o culoare galbenă a albului ochilor sau a pielii. În acest punct, boala poate fi fatală dacă nu este tratată rapid și agresiv.
Printre simptomele care anunță această afecțiune se numără:
- Pierderea în greutate: Pisicile afectate de lipidoza hepatică pot experimenta o scădere semnificativă în greutate într-un interval relativ scurt de timp.
- Apatie și letargie: Pisicile pot deveni letargice, pierzându-și interesul pentru activități pe care le-ar fi făcut în mod obișnuit.
- Refuzul hranei: Una dintre caracteristicile distinctive ale lipidozei hepatice la pisici este refuzul hranei. Pisicile pot dezvolta anorexie, ceea ce agravează pierderea în greutate.
- Vărsături și diaree: Unele pisici pot prezenta vărsături și diaree, semne ale disfuncției hepatice și a tulburărilor digestive asociate.
- Icterus (colorarea galbenă a pielii și a mucoaselor): Accumularea de bilirubină în sânge, rezultată din disfuncția hepatică, poate duce la colorarea galbenă a gingiilor, ochilor și pielii.
- Dezorientare: În cazurile severe, pisicile pot prezenta semne de dezorientare sau comportament anormal, ca urmare a afectării sistemului nervos de toxinele nemetabolizate.
Este important de menționat că, în acest context, termenul “anorexie” nu face referire neapărat la animale subnutrite, ci mai degrabă la lipsa obiceiului de alimentație, chiar și în animale supraponderale.
Cauzele lipidozei
Boala ficatului gras la pisici poate apărea fără o cauză evidentă sau poate fi secundară anumitor boli. Apare de obicei la pisicile care nu au mâncat timp de câteva zile. Printre bolile care sunt asociate cu lipidoza hepatică secundară se numără diabetul zaharat, pancreatita (inflamația pancreasului), cetoacidoza diabetică (o afecțiune severă cauzată de diabetul netratat), boala inflamatorie intestinală, colangita (inflamația vezicii biliare), hepatita (inflamația ficatului) și cancerul.
Fiziologia exactă a acestei boli nu este complet înțeleasă. Unele pisici sunt predispuse la ea din cauza conținutului mai ridicat de grăsimi din dietele lor, a raportului ridicat dintre grăsimea viscerală și grăsimea subcutanată și a altor aspecte specifice metabolismului felinelor.
Diagnosticarea steatozei feline
Pentru a stabili un diagnostic corect de steatoză hepatică felină, este necesară o abordare integrată care include:
- Evaluarea Istoricului Medical: Veterinarul va analiza istoricul medical al pisicii, inclusiv informații despre comportamentul alimentar, schimbările recente în dietă, stresul sau orice alt factor care ar putea influența starea sa de sănătate.
- Examinarea Clinică: Medicul veterinar va efectua o examinare fizică detaliată pentru a identifica semnele externe ale steatozei hepatice, cum ar fi pierderea în greutate, icterul, disconfortul abdominal și altele.
- Analize de Sânge: Testele de sânge vor furniza informații despre funcționarea ficatului, inclusiv nivelurile de enzime hepatice, bilirubina și alți indicatori relevanți. Creșterea anumitor enzime hepatice poate indica o disfuncție hepatică.
- Imagistică: Examinările imagistice, cum ar fi ecografia abdominală, pot oferi o imagine detaliată a structurii ficatului și pot evidenția acumularea de grăsimi.
- Biopsie hepatică: Pentru confirmarea diagnosticului, medicul veterinar poate recomanda o biopsie hepatică. Aceasta implică prelevarea unei mostre de țesut din ficat pentru examinare microscopică.
- Excluderea Altor Afecțiuni: Deoarece simptomele steatozei hepatice pot suprapune cu ale altor afecțiuni hepatice sau medicale, este important să se excludă alte cauze posibile ale simptomelor.
Prin combinarea acestor metode de diagnostic, medicul veterinar poate ajunge la un diagnostic precis și poate dezvolta un plan de tratament personalizat pentru gestionarea steatozei hepatice la pisici.
Ficatul va fi, de obicei, mărit la radiografie și există un aspect caracteristic la ecografia ficatului care ajută la confirmarea diagnosticului. Ocazional, poate fi necesară diferențierea lipidozei hepatice de o altă boală, cum ar fi cancerul, și este necesară o biopsie cu ac fin sau o biopsie mai mare a ficatului pisicii.
Tratamentul și dieta recomandate
Tratamentul depinde în mare măsură de cauza subiacentă apariției steatozei, fiind necesară terapia principală a factorilor determinanți. Însă, una dintre cele mai importante componente ale tratamentului bolii ficatului gras este sprijinul nutrițional. Lipsa de nutriție permite continuarea ciclului metabolic anormal (acumularea de grăsime în ficat). În trecut, se folosea uneori un tip de „hrănire forțată”, care presupunea folosirea unei seringi pentru a forța intrarea alimentelor lichefiate în gura pisicii. Această tehnică nu este, în general, recomandată astăzi și poate duce la aversiune față de hrană.
Pentru suportul nutrițional, cele mai multe pisici au nevoie de introducerea unui tub de hrănire. Există diferite metode de introducere a tuburilor de hrănire: Unele pot fi plasate prin nas în esofag sau în stomac, iar altele pot fi introduse direct prin pielea gâtului în esofag. Tubul este plasat în timp ce pisica este sub anestezie, iar majoritatea pacienților tolerează tubul destul de bine.
O dietă de recuperare sau de îngrijire critică, prescrisă, este administrată prin tub de patru până la șase ori pe zi. Alimentarea cu tubul este începută treptat, iar cantitatea administrată este crescută pe parcursul mai multor zile, astfel încât stomacul pisicii să poată acomoda volumul de hrană și pentru a evita dezechilibrele metabolice care pot apărea la reintroducerea hranei.
De asemenea, pisica începe să primească lichide intravenoase pentru a corecta deshidratarea și pentru a înlocui pierderile de lichide cauzate de vărsături sau diaree. Este posibil să fie necesare medicamente antiemetice (antivomitive) dacă pisica are grețuri sau continuă să vomite. De asemenea, este posibil ca pisica să aibă nevoie de vitamina B12 și de alte vitamine B, precum și de suplimente de potasiu. Deoarece ficatul produce factori de coagulare a sângelui, unele pisici pot avea probleme de coagulare a sângelui, astfel încât acest lucru poate necesita monitorizare (mai ales înainte de efectuarea unei proceduri precum o biopsie).
Dozarea dietei, cât și administrarea sunt complicat de realizat în contextul acestei afecțiuni, astfel că este necesar ca supravegherea și îngrijirea medicală să fie oferite de către personal medical și medici veterinari, pentru a nu agrava starea de sănătate a animalului sau a îi crea aversiune mai puternică față de hrană.